Scriitorii şi savanţii cer să fie rezolvată problema limbii şi grafiei noastre de pe o poziţie strict ştiinţifică. Conferinţa unională a filologilor-romanişti  îşi încheie la Chişinău lucrările şi adoptă recomandări concrete, primite de opinia publică  a Moldovei cu mare entuziasm. Uniunile de creaţie lansează apeluri mobilizatoare  către toţi oamenii de bună credinţă. Istoricii şi alţi profesionişti din cele mai diverse domenii iau atitudine în termenii cei mai categorici. Studenţimea se consolidează şi, susţinută de profesorii restructuraţi, de elevi şi tineri muncitori, porneşte la escaladarea numeroaselor bariere birocratice. Satele Moldovei se deşteaptă. Olăneşti, Cojuşna, Pociumbăuţi, Pociumbeni, Druţă, Pănăşeşti, Codreanca, Sofia, Fântâna Albă, Hârbovăţ, Gălăşeni, Căzăneşti, Vadul Leca, Alexăndreni, Puhăceni, Hârbova, Malovata Veche şi multe, multe  altele... Dar nu mai cer  pământ, ca pe timpul lui Coşbuc. Cer limbă  de stat şi alfabet latin. Şi, marele paradox, „cineva", în plin proces de restructurare, se angajează concomitent să demonstreze că pământul  nu e rotund şi ...  nici nu e neapărat să se rotească. Astfel  apar Tezele CC al PC al Moldovei, Prezidiului Sovietului Suprem, Sovietului de Miniştri al RSS Moldoveneşti „Să afirmăm restructurarea prin fapte concrete".

Suntem invitaţi să ne spunem părerea şi o facem . „Tezele" ne amintesc de situaţiile clasice de centrism şi oportunism: „Un pas înainte, doi paşi înapoi". Desigur, în comparaţie cu mostrele de închistare provincială şi transparenţă dirijată am făcut  oarecum un pas înainte. Dar chiar şi primele două părţi ale documentului acceptabile în fond şi la care intenţionez să mă refer special cu altă ocazie, sunt, în bună parte,expuse ambiguu. Abundă limbajul retoric, clişeele de până la restructurare şi chiar din perioada cultului personalităţii stalinist. Partea a treia, însă, vine să confirme pe deplin că autorii Tezelor, în calitatea lor de angajaţi la „Ministerul Adevărului" vehiculează ostentativ aceleaşi enormităţi derutante. Să începem cu îndemnul „ ... să nu uităm nici o clipă că problema limbii este extrem de complicată şi delicată. Concluziile pripite, pasiunea nestăpânită nu fac decât să împiedice căutarea adevărului".

Care adevăr, tovarăşi? Şi care alte concluzii mai pripite, decât cele formulate în Tezele respective. Peroraţiile autorilor ne mai sugerează insinuant: „ ... peste hotare se savurează intens problema limbii moldoveneşti, este pusă la îndoială însăşi existenţa ei. În ultimul timp  a început să fie împărtăşită şi propagată şi la noi această idee". 

Aţi priceput de unde ni se trage răul, nu? Dar adevărul e că  nimeni nu „savurează intens" problema limbii noastre. Aceasta au făcut-o întotdeauna aderenţii la „teoria" celor două limbi romanice de est. Ei nu au ţinut cont niciodată  de ceea ce spunem noi, purtătorii acestor două „două limbi". Geneticienii au avut de luptat  cu Lâsenko, noi, moldovenii, - cu I. D. Ceban.  Anume el şi continuatorii cauzei lâsenkoviste  în filologie savurează problema. Ei apelează în prezent nu numai la autorităţi unionale de factură stalinistă, ca odinioară, ci şi la părerea anumitor cercetători  pe care tot ei îi depistează în Occident. Căci numai ei au avut întotdeauna acces liber la orice sursă de informaţie. În definitiv, n-au decât să apeleze la oricine, inclusiv la autorităţi de import, dacă părerea noastră, a autohtonilor, nu valorează. Numai că nu aşa: modestul Haarman (Vasile State ar fi scris „un oarecare Haarman") e ridicat pe piedestalul „moldovenismului", iar ilustrul filolog-romanist Carlo Tagliavini, care a studiat serios fenomenul lingvistic  din Moldova, nici nu e menţionat. Adevăraţii savanţi, atât sovietici cât şi străini, au spus adevărul, au pus punctul pe „i" în toate câte se referă  la limba şi alfabetul  nostru. Şi nu poate fi vorba  de o idee străină „împărtăşită şi propagată şi la noi".

 Suntem internaţionalişti, fără îndoială, iar „Tezele"  ne îndeamnă să fim regionalişti, naţionalişti, să avem limba noastră „moldovenească" şi să nu ne pese  de nimic. Cităm  tot din „Teze": „ ... moldoveneasca şi româna sunt  limbi ale aceluiaşi grup romanic. Între ele, într-adevăr nu există o mare deosebire. Dar recunoaşterea  comunităţii, identităţii cu alte limbi din grupul romanic nu poate servi drept temei pentru a renunţa la ea în favoarea altei limbi".

De-a surda. Alandala. Dă-te jos din pom că te calcă trenul... Ce câştigă moldovenii, ce câştigă socialismul, internaţionalismul proletar cu obsesia unei limbi aparte? Obsesie de care mai suferă, din păcate, o anumită categorie a populaţiei dinte Nistru şi Prut. Mă întreb dacă această categorie, minoritară ca număr, nu e stingherită, măcar un pic, de flagranta violare a logicii şi a bunului simţ. Avem  doar de a face  cu o formulă dintre cele mai elementare: A+B+C = ABC, unde A, B, C pot fi înlocuite cu „grai moldovenesc",  „grai oltenesc", „grai maramureşean", „grai bănăţean" etc. Iar ABC nu e altceva decât denumirea actuală a unei limbi străvechi pe continentul  european, adică „limba română". În fond, un termen vechi şi totodată recent, ca şi termenul de „limbă moldovenească" de altfel. Ambele noţiuni  accentuează nu atât esenţa calitativă a fenomenului lingvistic, cât o etapă din mult prea îndelungata sa evoluţie. Dacă plasăm  accentul pe factorul istorico-geografic şi politic am putea discuta, în aceeaşi cheie şi după aceeaşi logică  viciată, despre o „limbă valahă", o „limbă transilvană" sau o „limbă moldo-vlahă". Ne-am ales însă doar cu două limbi romanice de est: „moldoveneasca" şi „româna", precum pretind autorii „Tezelor" kominterniste, spre nedumerirea inocenţilor de pretutindeni.

Să renunţăm o clipă, măcar în gând, la criteriul geografic şi politic. Să apelăm la unul fundamental, ştiinţific, obiectiv. Să pornim de la esenţa calitativă a fenomenului. Atunci îi vom spune  pe numele cel mai adecvat: limba tracolatină (limba dacolatină).  Aceasta e, de facto, în esenţă, limba noastră. Un nume, care nu cred că-i poate  ofensa pe purtătorii ei, indiferent în ce spaţiu geografic - RSS Moldovenească,  în Nordul Bucovinei sau în Republica Socialistă România.

De menţionat că probleme lingvistice similare cu ale moldovenilor au existat  şi continuă să existe . În America Latină, în Okinawa, pe bătrânul nostru continent. Nişte probleme vechi, moştenite în parte  din perioada marilor expansiuni coloniale. Să vedem, poate apelăm şi la metoda analogică, la comparaţia cu alte popoare, ca să ne pătrundem astfel de un sfânt adevăr.

La Moscova, prin anii 60, fiind  la doctorantură la Institutul Americii Latine al Academiei de Ştiinţe a URSS, ori de câte ori contactam cu latino-americanii, mă interesam care e situaţia la ei acasă, în diverse domenii, inclusiv cel lingvistic. Ştiam că în secolul trecut argentinienii, odată scăpaţi de sub dominaţia spaniolă,  au mai luptat o sută de ani şi pentru o separaţie lingvistică. Pledau  pentru o limbă aparte. „Ţara se numeşte Argentina şi limba să fie, deci, argentiniana". Un secol de „lengua argentina" nu le-a adus separatiştilor lingvişti nimic altceva decât confuzii regretabile. Astăzi, noilor generaţii, extremismul predecesorilor le pare absurd şi nu admit decât un simplu şi mare adevăr: limba maternă a argentinienilor este spaniola.

Când în Cuba a învins revoluţia, s-au găsit doritori să formeze o limbă aparte, cubaneza, diferită de cea spaniolă. Ideea a fost respinsă de către intelectuali de la bun început. Guvernul cubanez lansase campania alfabetizării generale când în ţară lipseau bunurile strict necesare, nu ajungeau cărţi, manuale, profesori, nu existau tipografii, şcoli etc. Şi Fidel Castro n-a renunţat la alfabetizare. Şi nici nu cred să-i fi trecut prin minte ideea stupidă de a interzice cărţile editate în alte ţări, deşi la conducerea lor se aflau regimuri ostile transformărilor ce aveau loc în Cuba. Nu-i refuza nici pe voluntari hispanofoni de pretutindeni care se ofereau să contribuie la opera de propăşire.

Totuşi, cu toate eforturile de culturalizare, prin anii 70 situaţia lingvistică din Cuba stârnise o  îngrijorare generală. În viaţa de toate zilele, în producţie, în şcoală şi în presă limba era inundată de barbarisme şi vulgarisme. Pronunţia devenise atât de incorectă, încât vorbitorii de limbă spaniolă veniţi din alte ţări şi chiar cubanezii între ei nu se mai puteau înţelege. Criza ameninţa cu transformarea limbii  într-un dialect primitiv şi cu desprinderea  Cubei  din comunitatea lingvistică spaniolă. Aceasta ar fi însemnat o pierdere ireparabilă pentru naţiunea cubaneză. Atunci guvernul ţării şi Partidul Comunist  în frunte cu Fidel Castro au adoptat un vast program  de redresare lingvistică. Apropo, Fidel Castro a servit întotdeauna cubanezilor drept etalon de cultură  lingvistică - vorbeşte limba spaniolă literară, ca la Madrid. Pe când şi la noi în Moldova asemenea exemple, printre liderii noştri?

De la bolivieni, chilieni, columbieni, nicaraguani am aflat că în şcoli şi facultăţi ei aveau dreptul să folosească orice manual, orice carte sau dicţionar editate fie în Spania, pe atunci franchistă, fie în Cuba lui Fidel Castro şi Che Guevara. Chiar şi în Chile nu se interzic manualele editate în Cuba Socialistă. Studenţii din ţările Americii Latine pot fi persecutaţi pentru orice, numai nu pentru faptul că s-ar folosi de literatura de specialitate provenită dintr-o ţară vecină.

Putem apela şi la exemple dintr-un spaţiu mai aproape de noi. Nici unui austriac nu-i poate trece prin cap ideea  să proclame o limbă nouă, „austriaca", numai pentru a-şi demonstra, odată în plus, dezacordul cu anexarea ţării de către Germania în perioada interbelică. Şi cu atât mai mult nu ne putem imagina că studenţii austrieci să refuze producţia literară din RDG sau RFG, iar elevii şi studenţii belgieni  - cărţile provenind din Franţa. Ungurii din regiunea Transcarpatică a RSS Ucrainene se folosesc de manuale din Ungaria. Recent şi în satele bulgăreşti din RSSM copiii îşi studiază limba maternă din clasa întâi după manuale editate în Bulgaria. Iar pentru învăţătorii de limbă bulgară vara trecută au fost organizate cursuri speciale în RPB.

De ce atunci, când vine vorba de moldovenii din RSSM şi de comunitatea etnică de o jumătate de milion din RSS Ucraineană (locuitori înregistraţi în paşapoarte fie ca „moldoveni", fie ca „români") se speculează atât de cazuistic? Se inventează o mie şi unu de obstacole pentru a tergiversa introducerea limbii materne în şcoli şi facultăţi, în diverse domenii de activitate socială. Şi printre cele mai mari obstacole s-ar afla unul formulat adeseori cu o certă nuanţă de triumf: „N-avem literatură de specialitate, n-avem terminologie, n-avem profesori". Acum ne-am ales cu nişte „Teze" care vor să ne  pună la punct odată şi pentru totdeauna, opinia publică fiind forţată să le aprobe unanim. „Platforma lingvistică" e atât de absurdă, că nu-ţi rămâne decât să exclami: "O tempora, o mores!", căci nimic nu e mai făţarnic decât acest „n-avem" şi nimic  nu este mai periculos decât tradiţionalul „nelzea".

Aşadar, cu toată diferenţa fonetică, lexicală dintre castellana  din Spania, engleza de la Oxford, portugheza de la Lisabona şi variantele lor de pe noul continent, nimeni nu se încăpăţinează să le proclame limbi aparte. În cazul nostru, însă, deşi lipseşte o asemenea diferenţă, autorii „Tezelor" se mai cramponează de ideea celor două limbi. Iată marele paradox!

Adevărul e că, de exemplu, între limba castellană (spaniola peninsulară, de la Madrid) şi cea vorbită în ţările Americii Latine, există, totuşi, o diferenţă. Dicţionarul de „americanismos" - vocabular specific latino-american, inexistent în Spania şi variind de la o ţară la alta, cuprinde vreo  500 de pagini. Despre un asemenea dicţionar de „moldovenisme" nici nu poate fi vorba. Exemplele folosite de-a lungul anilor pentru a demonstra că avem o limbă aparte nu pot servi decât ca sursă inepuizabilă de bancuri de tipul: "Unde-i platocicu, Dezdemona ? - Prăpăditu-l-am, bre Otelo!"

Anglofonii şi hispanofonii  nu se supără  unii pe alţii şi nu-şi fac probleme când cineva dintre ei  vorbeşte „american" sau „castellano", înţelegând  prea bine că se are în vedere, respectiv, limba engleză şi limba spaniolă. Deşi nu ne desparte, ca pe ei, Oceanul Atlantic, deşi suntem integraţi în acelaşi comunitate economică şi facem parte din Tratatul de la Varşovia, deşi aderăm la ideea de perspectivă „casa noastră comună europeană", noi, moldovenii, ne împiedicăm la tot pasul  de nişte principii inventate şi prejudecăţi ridicole. Iată marele paradox! Iar consecinţele le cunoaştem, căci le suportăm din generaţie şi nu mai ieşim din impas.

Autorii „Tezelor" operează şi cu ameninţări, deoarece ne vor numai binele şi se îngrijesc de bunăstarea populaţiei. „Trecerea la alfabetul latin,- declară ei,- va necesita cheltuieli de miliarde, o enormă asigurare materială, ceea ce va duce în mod inevitabil la zădărnicirea programelor sociale trasate pentru următoarele decenii, va aduce daune bunăstării populaţiei, se va răsfrânge negativ asupra dezvoltării ei spirituale, o va face să rămână pe mulţi ani analfabetă"

De când se dă bătălia pentru alfabet, nu mi-a fost dat să aud  ceva mai îndoielnic  decât aliniatul citat mai sus. Dar să fim calmi. Să dăm ascultare îndemnurilor de a polemiza civilizat şi de a respecta oponenţii. Să devenim flegmatici şi introvertiţi. Însă cu o singură rugăminte: să vină experţii, autorii părţii a treia a „Tezelor", la o masă rotundă cu economişti din Moldova şi Moscova. Să ne prezinte ei, experţii, metoda şi tehnicile utilizate la calcularea eventualelor cheltuieli legate de reintroducerea alfabetului latin. Să-i mai invităm şi pe inginerii din tipografiile Moldovei. Să transmitem la TV în direct  disputa cu acei care susţin că revenirea la grafia noastră „va necesita miliarde". Am fi vrut să ştim de unde au luat „miliarde" adevăraţii fii ai neamului de la Balta şi Tiraspol, când au introdus alfabetul latin în RASSM în 1932 şi câte miliarde au economisit staliniştii care i-au decapitat în 1937 şi au decretat trecerea la alfabetul rusesc?

Să-i mai întrebăm pe experţi şi pe consilierii anonimi de ce sperie oamenii că din cauza alfabetului latin nu vor primi apartamente? Alfabetul latin nu cere cheltuieli ca faimoasele săli de banchet şi castelele de vânătoare, ca giganticele bildinguri şi somptuoasele birouri pentru aparatele birocratice parazitare, ca saunele departamentale şi alte „realizări" care ne-au lipsit de apartamente, grădiniţe şi şcoli decenii la rând. Nu, tovarăşi, revenirea la bietul nostru alfabet nu „va aduce daune bunăstării populaţiei". Putem scrie cu litere latine, mai ales acum, în condiţiile unui hozrasciot real (autogestiune financiară), scutind statul de prea multe cheltuieli.

De-a dreptul absurde sunt şi afirmaţiile precum că scrisul nostru ar fi oarecum în detrimentul naţiunilor conlocuitoare. Nu a înregistrat nimeni asemenea plângeri  din partea neautohtonilor din Gruzia şi Armenia, unde grafia naţională cu specificul ei  nu e probabil chiar atât de uşoară pentru cei care n-au învăţat-o special. Este exclus ca în republicile baltice ruşii şi alte naţionalităţi conlocuitoare să pretindă că  alfabetul latin îi comlexează şi le ştirbeşte din drepturile civice. Cu atât mai mult că sunt datori să-l înveţe oriunde s-ar afla, căci studiază obligatoriu o limbă europeană (engleza, franceza, spaniola, germana), unii chiar de la grădiniţă. Ba mai mult. Găgăuzii, după cum atestă documentele, până la 19540 declarau drept limbă maternă - limba turcă, înveşmântată şi ea în grafie latină. De aceea zic: poate că fraţii găgăuzi revin şi ei odată cu noi la alfabetul latin, căpătând astfel un acces direct la valorile incontestabile ale civilizaţiei de limbă turcă. Regretabil, dar prea puţin cunosc istoria şi cultura găgăuzilor, aşa că îi rog să mă ierte dacă nu am dreptate.

Şi dacă „Tezele"  ne îndeamnă să contribuim prin fapte concrete la rezolvarea problemei, atunci să ne debarasăm de tradiţionala noastră  teamă confundată cu modestia. Şi să rugăm autorităţile de resort să ni se acorde în acest scop vize pentru străinătate, de unde, după un sejur de o lună prin alte ţări (pe cont propriu, desigur) vom veni cu un contract elaborat şi semnat după toate regulile. E vorba de o editură -tipografie - librărie. Această întreprindere mixtă pe bază de capital străin ne va permite pentru început să edităm gratuit toate cele necesare pentru preşcolari. Apoi pentru elevii din clasele I- IV. Vom obţine, tot pe degeaba, editarea cu alfabet latin a săptămânalului „Literatura şi Arta", precum şi revistele „Nistru" şi „Orizontul". Vor urma selectiv autorii contemporani, începând cu Ion Druţă,  bineînţeles, după ce, în prealabil, vor fi precizate listele abonaţilor în străinătate. În tot cazul, catedrele de limbi romanice din toate ţările lumii ne vor comanda câte 10-20  exemplare de fiecare carte. Vom avea comenzi şi din partea bibliotecilor universitare. Contăm, de asemenea, şi de susţinerea din parte Bibliotecii Congresului SUA şi a Muzeului Britanic. Din „exportul" produselor spirituale moldoveneşti vom obţine valută contribuind substanţial la acea „enormă asigurare materială"  de care se tem  şi ne sperie şi pe noi autorii „Tezelor".

Vom obţine câte ceva şi din partea tipografiilor ce servesc editurile „Progres" şi „APN" din Moscova. Oamenii sar în ajutor chiar şi unor balene blocate de gheţurile arctice şi nu ţin seama de cheltuieli. Am mai văzut recent la TV cum pleca o navă enormă din Leningrad. Avea să treacă prin porturile Mării Baltice, să ia la bord ajutoarele oferite de mai multe ţări  poporului nicaraguan. Peste Nicaragua a trecut uraganul şi lumea o ajută. Peste Moldova a trecut uraganul stalinismului, seceta  brejnevizmului, epizootia bodiulismului, iar epidemia de mancurtizm bântuie în continuare.  De ce nu ne-ar da şi nouă o mână de ajutor?

Mai există şi UNESCO cu  fondurile speciale, destinate sinistraţilor spirituali. Alde noi, moldovenii, care „tindem" spre un statut de „rezervaţie culturală" pe cale de dispariţie din cauza unei poluări în creştere. Cu alte cuvinte, o faună europeană, veche de peste două mii de ani, în pericol. Noi, daco-latinii, prezentăm un oarecare interes, ca diversitate culturală. Şi lituanienii, estonienii, letonii, polonezii, germanii, croaţii şi alte popoare ne vor dona utilaj tipografic şi maşini de dactilografiat. Aşa că „Literatura şi Arta"  şi alte publicaţii ar putea deja să ţină  cont cu ce alfabet îşi scriu corespondenţii materialele, inclusiv cei de la ţară, tipărindu-le  ca atare. Ar fi un test sociologic sui generis şi astfel ne-am da seama foarte repede cine riscă să rămână pe mulţi ani analfabet.

Vom fi înţeleşi şi de comuniştii italieni, francezi, spanioli, portughezi şi din alte ţări. Ar putea chiar să ne trimită câte ceva din utilajele lor tipografice. Mai ales că şi le modernizează frecvent şi nu au ce face cu cele scoase din producţie. Nouă, însă, ne-ar fi de mare ajutor.

Astfel, asigurăm, deci, conducerea republicii că ne putem descurca treptat fără a zdruncina sărăcăciosul buget republican. Dar cu o singură condiţie: să ni se acorde o totală libertate de acţiune în cadrul legislaţiei sovietice în vigoare, drepturi similare cu cele de care dispun întreprinderile mixte pe bază de capital sovietic şi străin. Să ni se permită să funcţionăm ca o întreprindere comercială pe bază de autogestiune financiară şi să fim scutiţi de atacurile unor pseudopatrioţi, de intervenţiile unor prea zeloşi şi prea vigilenţi lucrători „de nădejde", de insinuările unor pretinşi luptători pentru viitorul luminos al omenirii, pseudo combatanţi  pe baricadele luptei de clasă şi pseudo internaţionalişti, care, atunci când o lume întreagă caută soluţii constructive şi remedii, nu pot să renunţe la nişte principii compromise şi demagogice.

Mircea Druc

Articol scris în română, în 1988,  la Cernăuţi, unde locuia şi lucra Mircea Druc. A fost transpus în grafie chirilică şi publicat, cu mici modificări, în săptămânalul din RSSM „Literatura şi Arta". Tot în chirilice a apărut şi în volumul „O luptă, o suferinţă şi ..."  Culegere de documente, articole de publicistică. Alcătuitor Boris Vieru. Pictor Mihail Bacinschi. Chişinău, „Literatura artistică", 1989, 394 p. 

Ediţia îngrijită şi prefaţată de Boris Vieru, include "... documente ale trezirii şi dezvoltării conştiinţei naţionale în spaţiul dintre Nistru şi Prut, documente plămădite de popor din aluatul speranţei, dar şi al deznădejdii de a-şi  mai vedea vreodată limba maternă îmbrăcată în straiele ei fireşti şi stăpână aici, la ea acasă. Cartea urmează să rămână pentru generaţiile în creştere o mărturie vie a timpului zbuciumat pe care îl trăim azi"