Am pe birou două cărţi:

1) Michael Stivelman. La marche de la mort, Rio de Janero, 1999.

2) Şerban Alexianu. File din viaţa tatălui meu, Chişinău, 2007.

Încerc un sentiment de culpă. De parcă aş fi fost implicat direct şi personal în evenimentele descrise în aceste două lucrări. Mărturiile şi documentele prezentate de cei doi autori mă forţează să întreprind ceva.

Vreau să apară mărturia lui Michael  Stivelman în  variantele română şi rusă. Ne-am născut  şi am copilărit pe aceleaşi meleaguri  nord-basarabene. El, fiind mai aproape de generaţia părinţilor mei, a trăit, până în 1944, în România regală. Eu, până la 50 de ani, am trăit în URSS. I-am descoperit cartea la finele anului 2003. Era cu puţin  timp înainte de revenirea mea din Brazilia. De aceea  nu am reuşit să-l cunosc, la Rio de Janeiro. Regret şi mai sper să ne cunoaştem.

Ironia destinului!  Bunicul lui Michael Stivelman fuge peste Prut, în august 1905, ca să scape  de execuţia pusă la cale de autorităţile ţariste. După 12 ani, când Basarabia se uneşte cu România, el revine la familia sa, la Secureni.  Iar în  martie 1944, nepotul  este salvat datorită intrării trupelor sovietice în Basarabia. Din acel moment, basarabeanul Michael Stivelman este un om liber şi în siguranţă. Concomitent, însă, odată cu ocuparea  Basarabiei de către  sovietici, începe şi calvarul basarabeanului Mircea Druc, care a durat până în decembrie 1990, când Uniunea Sovietică  a dispărut.

Vreau, de asemenea, să fie tradusă în limba rusă şi monografia lui Şerban Alexianu despre  tatăl său, guvernatorul Transnistriei, profesorul  Gheorghe Alexianu, în perioada 1941-1944, achitat de tribunalul de la Odesa şi executat în propria lui ţară.

Nimeni, absolut nimeni,  nu are dreptul să pună la îndoială cele trăite de un om pe viu. Nici să  amâne sine die repararea unei  nedreptăţi  istorice.

În viziunea mea, a repara o mare nedreptate istorică înseamnă:

să  ceri reabilitarea României şi să absolvi pe toţi românii condamnaţii  pentru că "au atacat Uniunea Sovietică" şi au luptat contra comunismului ;

să accepţi adevărul mărturisit al lui Michael Stivelman şi al miilor de evrei basarabeni, bucovineni şi herţeni, care au împărtăşit aceeaşi soartă;

să ceri  rejudecarea  şi, după caz, reabilitarea  celor condamnaţi  sau acuzaţi  în dosarele  „Transnistria 1941-1944",  „Basarabia şi Transnistria, 1944-2007";

să permiţi  istoricilor să vină doar cu probe, documente şi fapte iar  justiţia să-şi spună cuvântul.

Nimeni nu are dreptul să pună la îndoială, a priori, mărturiile şi faptele oricât de subiective ar părea în anumite situaţii concrete.

Păcatul  cel mare nu este al României. Nici al fiilor ei martirizaţi. Este al guvernanţilor de atunci. Ei, în iunie 1940, au acceptat ultimatumul sovietic deşi aveau exemplul Finlandei.

Păcatul nostru, al românilor şi al evreilor, este că nu am putut evita teroarea. O teroare  alternativă contra compatrioţilor noştri evrei şi români.

De aceea pledez pentru un proces istoric echitabil  

în numele  tuturor basarabenilor, nord-bucovinenilor şi herţenilor, indiferent de etnie;

în numele  celor care au cunoscut pe viu teroarea roşie, deznaţionalizarea brutală în perioada 1940-1951, deznaţionalizarea silenţioasă după 1951,  proces care durează şi în prezent;

în numele grupului de tineri din Orhei  judecaţi de Tribunalul districtual Odesa şi executaţi  în noaptea de 23 spre 24 iunie 1941, când Armata Română începuse  eliberarea Basarabiei răpite cu un an în urmă;

în numele refugiaţilor basarabeni, nord-bucovineni şi transnistreni (1940, 1941, 1992);

în numele deportaţilor din teritoriile naţionale răpite (1941, 1949, 1951);

în numele a trei mii de lucrători CFR din Basarabia  judecaţi, executaţi, deportaţi;

în numele victimelor mobilizării totale efectuate de sovietici în Basarabia şi Nordul Bucovinei (1944);

în numele celor peste 200 de mii de basarabeni decedaţi în timpul foametei provocate de autorităţile sovietice de ocupaţie (1946-1947);

în numele victimelor colectivizării forţate a ţăranilor basarabeni şi nord-bucovineni (1944, 1949, 1951);

în numele celor 11 212 familii de basarabeni deportate în Siberia şi Extremul Orient.  

Se vor găsi, desigur, doritori  să mă înscrie  şi pe mine la „naţionaliştii  est-europeni care în numele  ostilităţii faţă de Uniunea Sovietică încearcă să justifice anumite atrocităţi". Ironia destinului! Chiar zilele acestea, Ivan Kiroglo şi Olesi Stan din Chişinău cereau imperativ, într-un articol on line, să fie judecat pentru genocid „călăul poporului găgăuz Mircea Druc". Ei bine, sunt dispus să intru în boxa acuzaţilor. Să mă judece cel  mai îndreptăţit  tribunal din lume.

Dacă cineva, în 2007, este capabil să  vorbească despre „genocidul găgăuzilor", cauzat de unioniştii români, înseamnă că o mare nedreptate istorică se repetă. Sau  că nimeni nu vrea să înveţe nimic din erorile trecutului. Iar eu mă simt îndreptăţit să cer un proces. Să  limpezim odată apele. Să stabilim adevărul, dacă suntem oameni liberi şi nu impostori sau fiinţe rătăcite.

 Mircea Druc,

Noiembrie, 2007