Accente. Un dromader

Domnul Mircea Druc era, până nu demult un personaj cunoscut pe scena politică românească. Scurt timp ministru la Chişinău, dânsul candidează în 1992 la funcţia supremă în România, dar fără succes, după cum se ştie. Devine apoi preşedintele unui partid microscopic, cu denumirea scoasă parcă dintr-o schiţă de Caragiale: Partidul  Reîntregirii Opţiunea Daco-Latină. Pentru a nu fi complet uitat, dl. Druc dă acum un interviu revistei „Lumea” (nr. 9 a.c.) intitulat bătăios: „Trebuie să fortificăm dreapta!”. Declaraţiile dânsului în acest interviu sunt paradoxale, deoarece, dovedesc că, deşi stă de atâţia ani la Bucureşti, nu cunoaşte bine nici raportul de forţe politice de aici, nici unele principii ale democraţiei parlamentare moderne.  

Nu avem spaţiul (şi nici interesul) pentru o analiză mai detaliată a ideilor avansate de Dl. Druc, dar asupra a două dintre ele merită să ne oprim, căci ele ar putea trece şi prin capul altora.   

Busola cu care Dl. Druc se orientează în politică, are acul indicator pus fix la dreapta: „Indiferent de succesele stângii şi ale dreptei, eu voi vota cu dreapta, fiindcă am convingerea că idealurile mele se  rezolvă cu instrumentele dreptei (...) Să fortificăm dreapta, chiar dacă am fost mai slabi”.  O spune răspicat, deşi în acelaşi interviu ia o poziţie contradictorie: „Nu cred în împărţirea „dreapta-stânga a spectrului politic”. Ceea ce îmi aminteşte că eseistul francez Alain scria: „Atunci când sunt întrebat dacă distincţia între partide de dreapta şi partide de stânga, oameni de dreapta şi oameni de stânga mai are vreun sens, primul gând care imi trece prin minte este că cel care îmi pune această întrebare nu este în mod cert un om de stânga.” 

Atunci când toate sondajele arată că sensibilitatea electoratului a redevenit de stânga, Dl. Druc se laudă că e de dreapta. De ce ? E simplu: „Stânga este internaţionalistă prin definiţie, iar dreapta naţionalistă (...) Sunt naţionalist ca de Gaulle, Franco, Antonescu sau Margaret Thatcher”. Confuzia din mintea Dlui Druc apare aici în formă concentrată. Lăsând deoparte  băgarea în aceeaşi oală a lui Franco şi Antonescu, adică a extremei drepte fascizante (de ce nu şi Hitler, Musolini sau C. Z. Codreanu?), împreună cu de Gaulle şi chiar M. Thatcher ce aparţin dreptei liberal-conservatoare, fapt care e o ofensă pentru numele ultimilor doi, enormitatea aserţiunii omului politic basarabean rezultă din a-i conferi dreptei calitatea de naţionalistă, iar stângii de internaţionalistă.   

Nu cu naţionalismul, termen poluat de atâtea abuzuri ale extremei drepte, ar trebui să se laude Dl. Druc, ci cu apărarea identităţii naţionale, idee care însă stă mai demult şi în chip consecvent, în centrul programelor partidelor de stânga. Căci, în România ultimilor ani, continuă să se desfăşoare o agresiune la adresa statului naţional, abil camuflată sub imperativul luptei anticomuniste.

Oare nu stânga este cea care, cu o neobosită energie, combate efetele nocive ale procesului de globalizare economică, un adevărat „internaţionalism” al cercurilor financiare mondiale? Oare nu tot ea a dezvăluit substratul propunerii de creare a unei „Europe federale a regiunilor”, aplaudată de ideologii miopi ai dreptei şi care ar duce la  recroirea graniţelor şi destrămarea statelor naţionale? Cine, dacă nu cei de stânga se opun încercărilor de rescriere a istoriei românilor, sub pretextul „sincerităţii”, de „demitificare” a figurilor domnitorilor români şi de demolare a valorilor general acceptate ale literaturii române, pentru ca astfel să se şteargă şi bruma de iluzii pe care o nutrim pentru trecutul neamului?   

Prin ce este oare dreapta ţărănistă sau liberală de la noi, naţională? Poate prin faptul că a implorat UDMR-ul să intre în guvern şi face mereu concesii minorităţii maghiare, privită ca aliat indispensabil? Iar stânga, ce o fi întreprins ea care să justifice calificativul de „internaţionalistă”? După câte ştiu, doar PD (Roman) şi PSDR (Cunescu) fac parte din Internaţionala socialistă, deşi aceste partide duc o politică de reformism liberal, aşa cum de altfel se şi cuvine unor formaţiuni ce acceptă participarea la un guvern de dreapta. Naţionalism-internaţionalism: nu sunt aceste noţiuni doar nişte etichete scoase oportun de la recuzita ideilor prefabricate cu decenii în urmă, ce nu mai au nici o legătură cu realitatea politică de la noi?  

Dar Dl. Druc mai are o propunere „bombă”. Dânsul doreşte o reformare a legii electorale, astfel încât să se pună capăt „democraţiei listelor de partid” ce împiedică intrarea în Parlament a celor mai reprezentativi români. Dânsul îşi precizează intenţiile: „Un erou naţional, un mare savant, un om cumsecade votează alături de un dromader. Toţi au câte un buletin de vot. Noi vrem ca un om cu merite deosebite pentru ţară să primească 1 + 10.000 de buletine de vot. (...) Urmaşul său direct are dreptul să moştenească cele 10.000 de voturi. De exemplu, lui Gică Hagi i-aş acorda 1000 de voturi pentru că a făcut enorm pentru prestigiul României.” Cu alte cuvinte, Dl. Druc nu are nevoie de un Parlament cu deputaţi aleşi democratic şi egal, ca în toate ţările occidentale. Dânsul înlocuieşte aceste for, cu un fel de Academie a meritocraţiei, a celor cu merite în economie, în cultură, în sport, în inginerie, în medicină etc. Dar Parlamentul e făcut să discute şi să elaboreze legi, iar nu este nici o garanţie că Gică Hagi, excepţional fotbalist, este şi un la fel de bun om politic legislator.    

La începutul secolului, funcţiona şi la noi sistemul electoral cenzitar, pe colegii: marii proprietari din colegiul I aveau fiecare cu câteva mii de voturi mai multe decât ţăranii delegaţi din colegiul IV. Iar pe atunci valoarea deputatului se evalua relativ precis în funcţie de averea pe care o posedă. Caracterul inegalitar, nedemocratic al sistemului l-a spulberat după primul război mondial. Într-un fel, Dl Druc  (şi alături de dânsul sunt mulţi asemenea elitişti) doreşte restabilirea metodei inegalitare, astfel încât doar „dromaderilor” să le rămână câte un vot. Dromader? Am toată stima pentru acest animal exotic muncitor, îndurător, „Corabie a deşertului”, şi nu înţeleg de ce el e atât de dispreţuit de Dl. Druc? Dar care ar fi criteriile pe baza cărora să se deosebească „dromaderul – om” de semenii lor, cărora „meritele” le-ar da dreptul la 1000 şi chiar 10.000 de voturi pentru alegerea în Parlament? Ce mai vânătoare s-ar lansa oamenilor politici după cei cu un buget mare de voturi, ce dispreţ, în schimb, pentru „proştii” ce nu au decât un vot! Ce trafic de influenţă, ce abuzuri, ce corupţie! Şi aici Dl. Druc se dovedeşte pătruns de spiritul de dreapta. Norberto Bobbio, bătrânul politolog italian, scria: „Criteriul frecvent utilizat pentru a distinge dreapta de stânga îl constituie ataşamentul la idealul egalitarismului, care - alături de cel al libertăţii şi păcii - sunt motivaţiile supreme pentru coeziune şi luptă politică. Omul de stânga este egalitarist, adică porneşte de la convingerea că cea mai mare parte a inegalităţilor care îl indignează şi pe care ar vrea să le facă să dispară sunt sociale şi, deci, eliminabile. Omul de dreapta, în schimb, este inegalitarist: pentru el inegalităţile din societate ţin de natura omului şi, deci, nu pot fi eliminate. De aceea, inegalitaristul tinde să accentueze diferenţele între oameni.” 

Una dintre frământările chinuitoare ale intelectualului elitist român o constituie drama de a vorbi în faţa unui popor incapabil să-l înţeleagă, ce i se pare o masă informă de oameni cu minţile încă anchilozate de anii de totalitarism, care nu e demnă de consumul de materie cenuşie consimţit de puţinii ei gânditori. Prin aceasta, Dl. Druc şi-ar găsi locul în grupul de dialog social (GDS), cu condiţia ca cei de acolo, elitişti nevoie mare, să-l accepte printre ei.   

Nu mai avem timp să comentăm şi altă propunere senzaţională a dlui Druc: mutarea capitalei României în Ardeal, pe lângă Sf. Gheorghe. Recent am citit că şi o gazetă neolegionară de la Timişoara ar fi avut aceeaşi părere. Cu capitala în secuime, probabil că Dl. Druc vede rezolvată şi intrarea României în Uniunea Europeană şi NATO. Naţionalist intransigent, dar – speră dânsul- parcă tot mai bine să te ia ungurii, cu autonomia lor în spate şi să te facă european...  

Idei puţine, dar fixe la politicienii dreptei. Iar anul viitor, an electoral, alegătorul va fi bombardat de ei cu aceleaşi concepte răsuflate, cu aceleaşi imagini apocaliptice privind nenorocirile ce îl aşteaptă dacă nu votează cu aceeaşi dreaptă ce l-a adus în mizerie, dacă nu îi va asculta pe Brucan, pe Patapievici şi pe Druc, marii noştri politologi europeni...

N. Grue

Timpul,  9-25 octombrie 1999