Druc şi Snegur

Demiterea lui Druc nu ne va aduce nici bunăstare şi nici pace. Ceea ce ne poate aduce însă este întărirea nomenclaturii şi a autocraţiei prezidenţiale. 

Două politici – două limbaje.

Druc n-a fost niciodată omul lui Snegur. 

Ambii vin din lumi diferite, pînă nu demult total antagoniste 

Druc e tipul disidentului, omul neîmpăcat şi rătăcitor. A contestat realitatea totalitară şi a subminat-o prin metodele pe care le-a posedat; fiind mai degrabă un intelectual a făcut-o cu ajutorul discursului şi al condeiului.Snegur la rîndul lui este omul ce şi-a croit drum spre culmile piramidei prin muncă asiduă, pas cu pas, fiind fiul sistemului în cadrul căruia a crescut şi a activat. N-am greşi dacă am spune că şcoala nomenclaturistă prin care a trecut plus firea de ţăran i-a dezvoltat un pronunţat sentiment de stăpîn.      

Limbajul lor e diferit. Discursul lui Druc sclipeşte prin erudiţie, el fiind silit de împrejurări să-şi limiteze mijloacele de exprimare pentru a fi “pe înţelesul tuturor”. Venind însă dintr-o lume contestatară ce şi-a edificat şi şi-a păstrat propriile valori prin metode critice, Druc suferă deseori în discursurile sale de lipsă de constructivism, lansînd ideile fără a le sistematiza, vorbind uneori stufos şi inconcret. Am putea spune că prim-ministrul nu a însuşit întru totul regulile discursului politic.

Snegur, pe de altă parte, posedă un limbaj searbăd, adesea arhaic, cuvîntările lui au un caracter hopuros, iar preşedintele nu-şi propune niciodată să cucerească culmile elocvenţei, urmărind aproape întotdeauna un scop apropiat, bine definit, ceea ce îl salvează de rătăciri. Morala populară sănătoasă, felul lui simplu de a fi adaugă discursului preşedintelui crediblitate.

Fiind un gînditor şi un om “din afară”, Druc a reuşit să se elibereze de multe valori de ordin local. Privind Moldova sub un aspect geo-politic mult mai vast, el a văzut-o integrată într-o comunitate economică şi spirituală europeană. Dacă ar fi să ne oprim la o  definiţie pentru activitatea prim-ministrului actual, făcînd abstracţie de multe altele, eu m-aş opri la cel de Modernitate.

Snegur, fiind un om “din interior”, cunoscînd prea bine realităţile republicii, a mizat întotdeauna doar pe forţele lăuntrice ale societăţii. Educaţia tradiţională l-a făcut să primească noile valori pe plan naţional, dar să fie reticent faţă de cele economice. Un termen potrivit pentru definirea activităţii sale ar fi după părerea mea cel de Consolidare.

Multe din aceste lucruri s-au dezvăluit însă mai tîrziu, după un şir de încercări, eşecuri, deziluzii; pe atunci însă cînd se numea noul prim-ministru, cei doi lideri, deveniţi mai apoi adversari, erau doi oameni străini, în fond. 

Vocea lui Snegur şovăie 

Faptul că Preşedintele de atunci al Sovietului Suprem l-a propus pe Druc în calitate de şef al guvernului se explică printr-un concurs al evenimentelor, care ne mai stăruie şi astăzi viu în memorie.

Mai  întîi Parlamentul fu zguduit de demisia fostului prim-ministru dl. Pascari, care, simţind că-i fuge pămîntul de sub picioare şi vrînd să rămână fidel oamenilor care l-au adus la putere, preferă să evadeze înainte de a fi destituit. Prin consecinţă, republica rămînînd fără guvern, într-o situaţie dintre cele mai complicate, trebuia urgent de numit un nou prim-ministru. Druc era omul Frontului Popular, iar Snegur fu ales cu sprijinul direct al acestei mişcări care simţind just momentul, refuză să-şi expună propria candidatură în favoarea lui Mircea Snegur. Unirea Frontului cu agrarienii i-au adus lui Snegur izbînda, dar acum trebuiau respectate regulile jocului. Druc era cea mai certă candidatură pe care putea s-o propună Frontul. În plus riscul pentru Snegur nu era atît de mare, căci cu puţin înainte viitorul şef de guvern reuşi să obţină o strălucită promovare la postul de şef al comisiei pentru relaţii externe a Parlamenttului.

În momentul însă în care Snegur trebuia să pronunţe numele lui Druc, făcu mai întîi o mică pauză, apoi vocea lui şovăi. Lucru de înţeles, căci, practic, Snegur alegea un om necunoscut, apărut recent pe scena politică a Moldovei, pe cineva, care n-a făcut niciodată parte din “oamenii” lui. Şi această mică incertitudine se transformă cu timpul într-un mare dezacord, care coloră în sumbru întregul tablou al vieţii noastre politice interne.În acel moment s-a văzut că nici un partid şi nici o mişcare, nici o fracţie parlamentară nu era capabilă să asigure componenţa deplină a unui cabinet de miniştri. Frontul îşi epuizase puterile în timpul luptei electorale; comuniştii, în fond, unici cu nişte structuri stabile, nu puteau să propună nici un gînd nou; agrarieni încă neconsolidaţi şi dezorientaţi de repartizarea forţelor naţionale; opoziţia nemoldovenească, în sfîrşit, pomenită cu toţi moldovenii pe ea.

Situaţia creată  îşi impunea condiţiile unui joc de compromisuri pentru toate părţile. Astfel obţinînd, în fond, o victorie asupra comuniştilor şi rusofonilor, Frontul (şi Druc deci) fu nevoit să accepte în cabinet persoane din tabăra agrariană sau nomenclatura “patriotică”. Astfel ne-am pomenit cu un guvern eterogen bazat nu pe competenţe, ci pe compromisul confruntărilor politice. 

Punctul de cotitură 

După asta în republică şi în Parlament a urmat o vreme furtunoasă de reacomodări, restructurări, completări etc., pentru ca în cele de pe urmă să se ajungă la conflictul găgăuz şi ciocnirile de pe Nistru. Aici după părerea mea, a fost punctul de cotitură, după care influenţa Frontului a început să scadă şi s-au cristalizat cele două puncte de vedere asupra căii noastre de mai departe.

Druc a propus accelerarea la maxim a evenimentelor, transformarea Moldovei într-o zonă de “tămbălău” internaţional, căci numai antrenarea opiniei publice  mondiale ar fi capabilă să ne scoată din impas. Şi aici moneda Modernizare şi-a arătat cealaltă faţetă a ei – Aventura. Druc  a venit “de nicăieri”, dacă e să judeci după standardul ierarhic al valorilor din societatea noastră, el a căzut şi s-a ridicat de mai multe ori. Druc nu avea ce pierde.

E cu totul altceva la Snegur. El nu putea accepta o propulsare de felul acesta a evenimentelor. În acest caz el nu le-ar mai fi controlat. Legat de lumea valorilor ce l-a creat, deprins cu supremaţia Moldovei, plătind tribut normelor morale de care e atacat, el a preferat o rezolvare moscovită a problemei. Şi aici moneda Consolidare şi-a arătat şi ea reversul, cu luciul ei solid de Conservatorism. Snegur s-a ridicat încet dar sigur spre pisc, el nu era deprins s-o reia de la început. Snegur avea ce pierde.

Din acel moment a început declinul lui Druc şi consolidarea lui Snegur. Varianta moscovită de rezolvare a conflictului odată acceptată, a început şi reconstruirea structurii noastre statale după model gorbaciovist, care se modificase între timp. (Gorbaciov deveni preşedinte numit). Moscova, însă, nu ne-a ajutat la rezolvarea conflictului, ci a contribuit la transformarea Moldovei într-o mică Uniune Sovietică.

Şi Snegur începe să semene în anumite aspecte cu Gorbaciov. Mizînd pe un şir de realizări ce ţin deja de domeniul trecutului, astăzi el nu încetează să ne vorbească despre Suveranitate, Independenţă şi Economie de Piaţă, poate fără a-şi da prea bine seama ce înseamnă şi cum se dobîndesc aceste noi valori.

Druc ne vorbeşte mai puţin despre aşa ceva, ciocnindu-se probabil în practică de dificultatea realizării lor. Druc a făcut şi el multe gafe – n-a ştiut întotdeauna să-şi atragă de partea lui oamenii de care ar fi avut nevoie, s-a lăsat poate uneori manipulat, n-a putut găsi limbaj comun cu unii oameni bogaţi din Occident, veniţi aici să investească în economia noastră dezastruoasă, întîlnindu-i cu nişte declaraţii lipsite de tact (la o asemenea întîlnire am fost martor).

Astăzi, practic, Snegur l-a îndepărtat pe Druc de la dirijarea cabinetului de miniştri, asumîndu-şi şi puterea executivă în stat. Bănuiesc că dacă societatea noastră s-ar fi aflat doar cu cîţiva ani în urmă, aşa creduli şi naivi cum sîntem din fire, ne-am fi pomenit cu un nou idol, riscînd de a fi fericiţi şi scutiţi de îndoieli pentru încă un şir de decenii. 

Din două „rele” o alegem pe… ambele 

 În fond societatea noastră are nevoie de ambii, căci orice stat are nevoie în politica sa de îmbinarea organică a celor două începuturi – modernizare, aventură, pe de o parte, şi consolidare şi spirit conservator, pe de altă parte. Un  stat şi o societate are nevoie atît de forţe de stînga, cît şi de forţe de dreapta. Druc este unicul care încearcă o mişcare practică spre dreapta (dar încă nici pînă la centru n-a ajuns) şi îndepărtarea lui de la putere ne va arunca iarăşi în starea unei societăţi profund de stînga, în care e la modă să faci declaraţii de dreapta (privatizare, iniţiativă particulară, piaţă...)

Nici teoretic, sau mai bine zis moral, Snegur nu are dreptul să-l demită pe Druc. Căci, la rîndul lui, nu este preşedinte ales cu sufragiu universal. Abia după proba alegerilor generale, dacă le va cîştiga, va avea dreptul deplin să-şi alcătuiască echipa de lucru.

În plus mai există multe lucruri de pus la punct în problema statalităţii noastre. Modelul statului pe care îl avem la ora actuală e copiat după cel gorbaciovist, care la rîndul lui, e mai aproape de cel francez, unde avem şi un preşedinte şi un prim ministru. În S.U.A., după cîte ştim, preşedintele este şi şeful executivului. Or, avînd un model neamerican, preşedintele nostru practică funcţiile primului-ministru. Haosul e mai sporit şi prin funcţiile nedelimitate ale deputaţilor, care şi ei mai au păcatul de a se amesteca în activitatea guvernului.

După cîte se pare modelul pe care îl avem nu va fi schimbat în curînd după cel american, sau cel canadian, unde nu exixtă preşedinte şi prim-ministrul îndeplineşte şi funcţiile şefului statului, cu atît mai mult cu cît modelul aplicat la noi cu unele nuanţe există şi în România.

Ceea ce avem de făcut este să delimităm clar funcţiile celor trei puteri: legislativă, executivă şi juridică (despre care deocamdată în genere am uitat) şi să găsim locul instituţiei prezidenţiale în raport cu societatea şi aceste trei puteri, pentru a-l scuti pe preşedinte de a se simţi într-o zi preşedintele parlamentului, în alta prim-ministru, iar în a treia ministru al agriculturii. Preşedintele trebuie să fie, după mine, un garant al Constituţiei şi al Suveranităţii. Să se intereseze de toate, fără însă a se implica în toate.

Nu cred că Druc trebuie demis, căci pe lîngă neajunsurile sau incompentenţele pe care i le putem găsi, el are capacitatea de a căuta soluţii noi.

Din contra, consider că trebuie să se i respecte toate drepturile pe care le are în calitate de prim-ministru şi să   fie efectuate remanieri serioase în  actualul guvern.Demiterea lui Druc nu ne va aduce nici bunăstare şi nici pace. Ceea ce ne poate aduce însă este întărirea nomenclaturii, revenirea la practicile vechi, şi la o autocraţie prezidenţială sforile căreia le va trage Moscova.

Oare de aşa ceva avem nevoie?

 Mihai Fusu 

„Sfatul Ţării”, 15 mai 1991 

Nota Redactorului. Este de aşteptat că aceste rînduri vor suscita destulă rumoare printre cei deprinşi cu presa noastră tradiţional monocromă. Oricum, în al şaselea an de transparenţă, încercarea de a scrie despre primele persoane ale conducerii de vîrf, separat de prisma acceptată oficial, nu este lipsită de un anume risc nici pentru autor, nici pentru publicaţia ce purcede la atare îndeletnicire, atunci cînd în lumea civilizată ea a devenit demult un fenomen absolut necontroversat. Noi, cei cărora ni s-a cultivat cu anii o mentalitate totalitarist-comunistă, am ezitat în faţa unor asemenea tentative. Poate cu excepţia a două-trei publicaţii de prestigiu ale presei centrale. La noi în republică, cel puţin, alte aprecieri decît oficial elogioase aproape că nu am  constatat.Totodată inserînd materiale de acest gen, cotidianul parlamentului nu-şi asumă dreptul de „exept” în ultimă instanţă, ci mai degrabă caută să pătrundă în miezul fenomenelor social-politice, să afle ADEVĂRUL.

Respectînd dreptul de autor şi încurajînd aceste prime încercări de comentarii politice prin publicarea lor fără o cenzurare de conţinut, ţinem să ne pronunţăm asupra unor momente din punctul de vedere al unuia ce a urmărit cît de cît evoluţia personalităţilor nominalizate din interiorul parlamentului.

Nu putem fi de acord cu autorul că „cei doi lideri” ar fi devenit mai apoi „adversari”, „oameni străini”. În luptele cu adevăraţii advesari din parlament, ambii au urmat acelaşi făgaş în pledoariile lor pentru suveranitate economică, renaştere naţională, independenţă, înfruntînd în egală măsură atacurile răuvoitorilor noştri. Mai degrabă sînt doi oameni diferiţi privind detalizarea concepţiilor, modalitatea de soluţionare a problemelor cu care ne confruntăm.        

Numirea prim-ministrului nu a fost pripită, nici urgentată, în fond, de demisia dlui Pascari. Fostul prim-ministru urma să-şi prezinte demisia conform Constituţiei. Pripita lui declaraţie în presă şi nu în parlament, în temei inspirată prin Dl. Angheli de tabăra conservatorilor, a fost poate prima tentativă de a provoca o criză  a noii conduceri, prima lovitură din spate aplicată Preşedintelui, pe care, de altminteri, Mircea Snegur, Parlamentul a depăşit-o, după părerea mea, cu onoare.

„Astfel, obţinînd în fond, o victorie asupra comuniştilor şi rusofonilor, susţine Mihai Fusu. Frontul (şi Druc deci) fu nevoit să accepte în cabinet persoane din tabăra agrariană sau nomenclatura „patriotică”. Normal şi firesc este ca în conducerea executivă ca şi în cea legislativă, să fie reprezentanţi ai oricăror pături sociale, mişcări, organizaţii politice şi obşteşti. Altceva că unii reprezentanţi din susnumitele tabere s-au pomenit contribuitori la tensionarea atmosferei social- poltice prin neconstructivism, prin pactizare cu forţele conservatoare, făcînd – voit sau nevoit - jocul polittic al forţelor conservatoare.

Totodată nu putem fi de acord că Preşedintele ar fi deprins „supremaţia Moscovei”, precum nu a tăgăduit niciodată necesitatea integrării în comunitatea europeană. Sînt bine cunoscute luările de atitudine ale lui Mircea Snegur la Moscova în problema relaţiilor cu centrul, pentru majoritatea dintre care a fost vehement criticat atît de centru, cît şi de rezidenţii acestuia în republiccă. Credem că este exagerată teama instaurării unei autocraţii prezidenţiale în persoana actualului preşedinte.

În sfîrşit, ne întrebăm şi noi: facem bine sau ba publicînd două atitudini diferite la adresa primelor persoane de conducere, cu polarizări diametral opuse, în cotidianul parlamentului? E greu să dăm un răspuns cert. Scopurile pe care la urmărim însă sînt: să iniţiem o discuţie constructivă asupra evoluţiei personalităţilor noastre politice, calităţilor lor profesionale şi general umane, care polemică pe de o parte le-ar ajuta să-şi autoverifice activitatea, acţiunile exercitate (este favorabil, credem, oricărui conducător a cunoaşte opiniile politicienilor, sociologilor, gazetarilor, opiniei publice în genere despre propria personalitate ), de pe altă parte ar contribui la educaţia unei culturi politice obştimii publice, maselor largi, destrămării acelei mentalităţi totalitarist-comuniste menţionate la început.

Menţionăm că nu urmărim nici un interes politic sau de culoar, decît cele dezavuate în această notă. Sperăm că nu atentăm nici cu o iotă la demnitatea şi autoritatea personalităţilor vizate şi că ele, la rîndu-le, după o lectură în direct, fără sfetnici şi interpolatori, ne vor aprecia la justa lor valoare gestul.