Întâlnirea cu Mircea Druc

Cu  destule rezerve am purces la lecturarea cărţii lui Viorel Patrichi, intitulată „Mircea Druc sau Lupta cu ultimul imperiu”, apărută la editura „Zalmoxe” din Bucureşti.

În ultimii 8 ani piaţa cărţii a fost inundată de tot soiul de biografii romanţate şi false memorii, încât era firească lehamitea. La capătul unei lecturi captivante, în stare de înfrigurare, având mereu pe buze întrebarea „Cum este cu putinţă” urmată de convingerea că „somnul naţiunii naşte laşi şi nemernici”, deveneam cu certitudine mai bun, mai român, mai om.

Ştiam că nu ştiusem mai nimic despre golgota neamului românesc de peste Prut, despre drama unor români care se numără cu milioanele şi tot cu milioanele şi-au pierdut sau îşi mai pierd identitatea de neam şi limbă, încrederea, speranţa. Citind această carte - mărturie ai senzaţia că un lan de grâu din cel mai nobil s-a sălbăticit prin corcire cu buruiana, de la o generaţie la alta, până a devenit pârloagă sau holdă de pir şi negară.

Amintirile depănate sub semnul lucidităţii, când la persoana I a   sincerităţii, când la persoana neutrului narativ şi a timpului trecut, împănate cu documente (scrisori trimise şi primite, file de jurnal, documente, memorii), devin radiografia unor suflete pure sau alterate, mărturii despre cum se nasc şi cum se ofilesc conştiinţe, despre procesul jalnic şi scârbavnic al transformării pădurilor în cozi de topor. Dacă eşti un cititor cinstit măcar cu tine pe parcursul multor pagini te mustră conştiinţa sau chiar îţi este ruşine pentru ce ai ştiut şi nu ai ştiut despre fraţii tăi din teritoriile ocupate, cât de urât ai gândit sau mai gândeşti despre ei, cât de nedrept i-ai judecat, cât de uşor ţi-ai dat votul unor politicieni, preşedinţi de ţară şi prim-miniştri interesaţi doar de mărirea şi chiverniseala lor.

Cartea lui Viorel Patrichi este şi un semnal de alarmă, poate chiar ultimul înainte ca şubreda corabie a speranţelor de reîntregire să se scufunde. Ea poate fi citită ca un bildungsroman sau romanul devenirii şi formării unui tânăr într-un Imperiu al Împilării; roman al memoriilor stratificate pe generaţii (străbunic, bunic, tată, copii) aflate în necontenită stare de veghe şi de alertă.

Este cartea unei cauze căreia i s-a închinat până la sacrificiu, o viaţă, dar şi evocarea unei epoci revolute. Sinceritatea mărturisirii, seninătatea biblică a iertării fratelui de către frate, chiar dacă, cândva, unul din ei a fost Cain, frigul înstrăinării şi al străinismului care însoţeşte lectura şi cu care sute de ani am trăit noi, ardelenii, deschiderea permanentă către analogii, sentimentul frustării şi chiar al vinovăţiei pentru şansa pierdută şi câte altele conferă certificat de calitate cărţii lui Viorel Patrichi. Motoul din O. Goga, poetul pătimirii noastre, care îi considera „pe opresorii care strangulează popoarele un fel de tâlhari ai umanităţii”. Din păcate nici autorul, nici Mircea Druc nu cunosc fenomenul hungarist şi, în consecinţă, atunci când îl abordează, incidental, emit naivităţi.

Pe de altă parte „...Lupta cu ultimul imperiu” înlesneşte o reală cunoaştere a fraţilor noştri din teritoriile cotropite (şi mai recent cedate printr-un ruşinos tratat de pace cu Ucraina), care trăiesc drama poporului evreu sau pe cea a transilvănenilor din perioada Dualismului Austro-Ungar. Identitatea de soartă merge până la grija cu care părinţii dau copiilor nume latine care nu pot fi rusificate. Un rol important în economia cărţii îl au scrisorile, care completează biografia unui om şi însumează drama unui popor măcinat de atâtea rele dobândite în procesul supravieţuirii: dezbinarea, servilismul, delaţiunea, moralitatea precară. Disecţia în „organismul bolnav” merge până la identificarea cu mărturiile lui Dimitrie Cantemir din „Descrierea Moldovei”. Multe rele, boli şi simptome le-am avut şi le mai avem şi noi cu prisosinţă, din anii panslavismului biruitor: minciuna, delaţiunea, oportunismul, inclusiv compromisul de a scrie pentru şefi lucrări ştiinţifice şi teze de doctorat.

Cartea „Mircea Druc sau Lupta cu ultimul imperiu” se citeşte cu interes (datorită bogăţiei şi ineditului informaţiei) şi cu plăcere (datorită stilului alert obţinut prin schimbarea neaşteptată a registrului comunicării). Lectura are darul de a crea convingeri precum acestea: speranţele nu au murit atâta vreme cât mai sunt români ca Ilaşcu şi Druc. Istoria ne-a oferit şanse tocmai atunci când ne cuprinsese un somn letargic. Norocul în istorie apare rar sau te ocoleşte dacă îi dai cu tifla. Naţionalismul a fost groparul comunismului şi nu democraţia, cum se mai crede. Comunitatea statelor europene, din acelaşi motiv, va să fie un bluf. Politicianismul a fost şi este răul cel mai rău care ne-a marcat istoria.

Tot ce se citește printre rânduri se va întâmpla 

Rezumând: cartea lui V. Patrichi este o vie și densă oră de istorie. Altă istorie decât cea înghețată  în pagini academice, mințită în orele de clasă, adormită în discursuri televizate. Istoria Basarabiei și Bucovinei a fost condamnată peste cincizeci de ani la amnezie; niciodată nu a fost lăsată să fie ea însăși. Această carte nu e a unui istoric, ea e un patetic discurs al personajului, pe varii registre, întru recuperarea memoriei sechestrate a celor două provincii românești răpite, împilate, batjocorite, cum poate nu au mai fost altele în istoria omenirii.

Ea nu aparține  niciunui gen literar; rămâne, însă, o mărturie, o mărturie, o ”memorie” însumată și asumată, extrem de obiectivă de care, dacă ar citi-o, guvernanții de azi și de ieri s-ar rușina (presupunând  că  mai au acest simț omenesc). E un vast mozaic pe o temeinică bază documentară. Tot ce cuprinde s-a întâmplat. Tot ce se citește printre rândurise va întâmpla. 

Gligor Haşa, literat

Membru al Uniunii Scriitorilor

Deva, 22 august 1998

Notă: Luni la Deva, va avea loc lansarea cărţii, şi întâlnirea cu Mircea Druc

  Cuvântul liber, 22-23 august 1998