„Ei n-au uitat nimic şi n-au tras nici un fel de învăţăminte”. Această frază, rostită, după câte se pare, de Talleyrand în adresa Bourbonilor după restauraţia acestora din 1815, este folosită de cele mai multe ori atunci cînd din trecut nu se trag nici un fel de învăţăminte. Aceste cuvinte ale lui Talleyrand sunt primele care îţi vin în minte atunci când citeşti interviul „Sunt un român din judeţul Bălţi”, acordat de către ex-premierul Mircea Druc în exclusivitate ziarului „Delovala gazeta” („DG”, 14 decembrie 1995).                     

În general, în ultimii ani, am avut posibilitatea să citim numeroase mărturisiri şi „memorii” ale unor foşti oameni de stat atât din străinătatea apropiată, cât şi din cea îndepărtată. În ele, de regulă, în afară de regrete în legătură cu ceea ce nu au reuşit să facă în anii în care s-au aflat la putere şi lamentări în legătură cu faptul că ei nu au fost înţeleşi, au fost înşelaţi, daţi de sminteală etc. – nu găsim nimic. În acest sens, nu conţin nou nici revelaţiile dlui Druc. Să aştepţi de la ei recunoaşterea propriilor greşeli sau măcar o încercare de a privi pe nou evenimentele de odinioară şi de a-şi aprecia în mod autocritic rolul său în aceste evenimente înseamnă să le condamni la dezamăgiri profunde. Dar, cu toate acestea, interviul fostei persoane nr. 2 din republica noastră, credem, merită o atenţie sporită. O piesă ieşită din joc, desigur, nu are aproape nici o valoare, dar dezvăluirile lui varsă un plus de lumină asupra trecutului nostru nu prea îndepărtat.                      

Pentru a aprecia în măsură deplină declaraţiile fostului favorit al politicii moldoveneşti trebuie, desigur, să-l cunoşti măcar cât de cât. Vorbind despre sine şi despre trecutul său, dl. Druc nu se precupeţeşte la cuvinte pentru a-şi ridica în slăvi personalitatea, pentru a crea mitul unui revoluţionar ilegalist romantic şi desigur, nu stări de spirit pro române, care, chipurile, mai că din adolescenţă s-a ridicat la „luptă” cu imperiul. Despre caracterul acestei „lupte” îţi poţi forma o idee luând cunoştinţă de angajamentele pe care le-au asumat tânărul Mircea şi tovarăşii săi de idei: „Să scriem toate hârtiile personale numai cu caractere latine, să învăţăm cât mai mulţi oameni să citească în limba română, de asemenea, să nu ne însurăm cu rusoaice şi nici cu ucrainence”. Nu e prea mult desigur, pentru un „ilegalist profesionist” dar exaltarea hipertrofiată şi o uşoară deplasare a proporţiilor îi permit să califice cu „mintea cea de pe urmă” toate acestea drept „luptă”. Cum se spune, fiecare îşi are măsura sa…                    

Dar, fireşte, nu prin dezvăluirile nostalgice privind propria persoană prezintă interes ex-premierul pentru cititori. Noi am dori să cunoaştem adevărul despre unele pagini dramatice din istoria Republicii Moldova, de pe când dl. Druc se afla la putere. Dar „românul din judeţul Bălţi” se comportă ca şi un cunoscut personaj din „Dracinul” lui E. Schwarz, „Las-o mai moale, fiule, ceo ţii tot una şi bună de parcă ai fi mic- adevărul, adevărul! – spune el. Nu sunt doar un filistin oarecare, ci burgomistru. Nu-mi spun mie însumi adevărul de atâţia ani, încât am şi uitat cum arată el, adevărul…”.                  

Un cititor atent mai ţine minte, desigur, cu cită pompă l-a întâlnit Primul-ministru, Mircea Druc, pe „omul de afaceri american” Cristian Tomescu şi cu câtă grijă a fost aplanat scandalul, când ceva mai târziu s-a constatat că „omul de afaceri” s-a dovedit a fi un escroc, căutat de către Interpol. Oamenii nu au uitat nici de activitatea cooperativei „Mercuriu”, care primea chiar din mâinile Primului-ministru autorizaţii pentru a exporta din republică mărfuri care pe atunci erau foarte deficitare. Acum dl. Druc declară cu modestie că în cazul lui Tomescu el, pur şi simplu, „a fost dus de nas”, iar cooperativa „Mercuriu” i se atribuie pe nedrept, ea fiind fondată de „cu totul alţi oameni”. Acum, desigur, poţi afirma tot ce doreşti, cu atât mai mult cu cât justiţia atunci, ca şi acum, tace mâlc.         

Dar iată că în privinţa altor două evenimente, care au avut pentru republică consecinţe foarte mari, tragice – marşul voluntarilor spre Găgăuzia şi războiul din Transnistria – dl. Druc ocoleşte în cel mai evident mod transparenţa şi sinceritatea. Mai mult decât atât el neagă totalmente implicarea sa în aţâţarea confruntării cu Găgăuzia. „În Găgăuzia am fost din însărcinarea lui Snegur. Aşa că nu trebuie să-l învinuiţi pe Mircea Druc de toate păcatele”, susţine fostul Prim-ministru.             

Suntem de acord, nu trebuie de făcut acest lucru. Dar să consideri că ex-premierul nu a fost în general implicat în aţâţarea vrajbei interetnice, în organizarea marşului spre sud înseamnă să nu ai încredere în propria memorie. Noi nu am uitat cuvântările incitatoare, răutăcioase ale dlui Druc, fotografiile ce-l înfăţişau în poze belicoase, „ca pe un duce”, care apăruseră atunci în ziare, hotărârea lui fermă de a „le da o lecţie” celor care nu se supun.                   

Şi mai confuz este ex-premierul atunci când răspunde la întrebarea cine este vinovat de tragedia naţională – războiul din Transnistria, „La el au condus mâna Moscovei şi atitudinea nepăsătoare a Kievului, care considera că se va alege cu ceva câştig de pe urma sfâşierii pământului nostru, declară dl. Druc. Celelalte întrebări adresaţi-le altora. În Moldova există persoane care pot povesti despre aceasta mult mai multe”.         

Aici, din păcate, predomină nu dorinţa de a spune adevărul, ci dorinţa de a-şi declina orice răspundere. Oricât de importante ar fi interesele Rusiei şi Ucrainei în Moldova, nu ele au deschis focul care a provocat războiul. Şi în zadar dl. Druc încearcă să iasă basma curată. El n-a fost nici pe departe ultimul printre cei care au adoptat decizii care au făcut ca evenimentele să aibă un sfârşit tragic, el însă nu simte pentru aceasta nici durere, nici remuşcări.         

Cât priveşte aluziile dlui Druc precum că în tragedia războiului din Transnistria sunt implicate mai multe persoane, în opinia noastră, ele merită atenţie. Considerăm că ele constituie un argument în plus în favoarea cererii formulate de păturile largi ale opiniei publice de a crea o comisie parlamentară cu scopul de a cunoaşte rolul diferitelor ramuri ale puterii în declanşarea conflictului militar. Acest lucru trebuie făcut, înainte de toate, pentru ca tragedia să nu se mai repete.                  

Desigur, să aştepţi o vorbă bună de la dl. Druc în adresa cuiva e tot ceea ca să aştepţi ca părul să facă mere. Nu-i cruţă el, fireşte, nici pe cei care i-au succedat la putere. „Treburile în republică merg prost”, susţine el. Să învinuieşti de acest lucru cabinetul Druc şi moştenirea lui este o indecenţă. Cine-i vinovat? Partidul de guvernământ. Aici, după părerea noastră, ex-premierul începe să cam uite unele lucruri. Amintiţi-vă, ce a lăsat după sine acest cabinet. O economie moartă şi relaţii rupte totalmente. Ruinele, oricât ai vrea de mult, cu greu le poţi numi moştenire. Cât priveşte partidul de guvernământ, PDAM este unica forţă care a întreprins măsuri reale pentru a scoate ţara din groapă.             

De un lucru nu poate fi învinuit fostul premier – de lipsă de consecvenţă. Persoana care a deţinut a doua funcţie ca importanţă în Republica Moldova nu o consideră drept stat şi nu acceptă deloc independenţa şi suveranitatea ei, el vede Moldova numai în calitate de provincie a statului vecin. Scopul activităţii sale, după cum declară el, îl constituie restabilirea României în graniţele anului 1940. Pornind de la aceasta, el consideră deschiderea Ambasadei României la Chişinău drept o gravă eroare a actualei conduceri a României.                    

El nu s-a schimbat deloc faţă de timpurile în care a avut loc ascensiunea sa spre putere. Declaraţiile lui sunt la fel de categorice, el vădeşte acelaşi spirit aventurier în politică şi aceeaşi deprindere de a arunca, din când în când, o privire cochetă, plină de semnificaţii, în oglinda istoriei. Chiar de fotografiat se fotografiază într-o manieră provincială, numai decât cu o anumită „semnificaţie”, având pe fundal harta României.             

Uneori, în mijloacele de informare în masă, el, probabil, în virtutea inerţiei de gândire, mai este numit şi azi părintele spiritual al naţiunii. În legătură cu aceasta putem spune un singur lucru: dacă e să ai un asemenea „părinte” nu-ţi mai trebuie duşmani. Cât priveşte jocurile geopolitice de-a „România Mare”, nu trebuie să uităm următoarele: hărţile îşi schimbă culoarea numai cu sânge. Dar sângele pentru asemenea „personalităţi” ca dl. Druc (şi el a demonstrat acest lucru pe când era Prim-ministru al Moldovei) nu valorează mai mult decât sucul de tomate.

Dorin CÎMPEANU