Grave inexactităţi şi subiectivism într-o chestiune subtilă.         

Aş fi dorit mult să pot începe aceste rânduri cu cuvintele uzitate frecvent: „În articolul domnului Răzvan Popescu s-au strecurat unele inadvertenţe”. Din păcate însă, atât pentru mine, care am admirat de multe ori calitatea literară a reportajelor sale, mai ales a celor de dinaintea Revoluţiei, în articolul „Şarpele Druc” nu s-au strecurat doar inadvertenţe, ci erori de documentare şi interpretare grave.          

Acestea pot fi atribuite parţial exasperării domnului R.P., care de câteva săptămâni, arată interes chestiunii reunificării Basarabiei cu ţara, în faţa spectacolului festivist de la Iaşi din 24 ianuarie. Ce s-a întâmplat acolo?

Partidele politice româneşti au profitat de ocazie ca să-şi facă o campanie electorală cât mai suculentă fără a se angaja la nimic. Basarabenii s-au înţeles ca din partea lor să ia cuvântul un singur om, ca să rămână timp de organizare. Deşi dezamăgiţi şi chiar cuprinşi de îndoială în faţa demagogiei româneşti, şi-au exprimat totuşi satisfacţia că partidele noastre – care până mai ieri dădeau doar un comunicat pe an cu Basarabia – au făcut şi acest act, totuşi angajant, de prezenţă.         

Dl. Răzvan Popescu pare să atribuie însă puţinătatea împlinirilor concrete ale acestei manifestări în primul rund domnului Mircea Druc. Tratat pe un ton incredibil de veninos din partea unui autor care, cu nici o lună în urmă, conferea o aură de victimă nobilă unui personaj malign şi de proastă calitate – fostul consilier al lui Ion Iliescu, „Lică” Secăreş (care a fost prea rău chiar şi pentru FSN) domnului Mircea Druc i se creează o aureolă de personaj ahtiat după putere, demagog şi intrigant. Pe ce bază? Ce argumente aduce dl. Răzvan Popescu?            

Primele ar fi cele subiective, domnia sa spune astfel despre realegerea lui Druc în funcţia de preşedinte al Consiliului: „Tot timpul s-a temut de acest moment”. După reuşita cu dl. Secăreş, acuzat de corupţie de unii deputaţi FSN la Convenţia acestui partid şi idealizat de dl. Popescu, autorul îşi încearcă iarăşi norocul „en psychologue”, făcând presupuneri cu privire la anxietăţile lui M. Druc.            

Pentru inocentul cititor român, trebuie spus că faimosul post de preşedinte nu era disputat de nimeni, că aplauzele sălii nu aveau cum să fie trucate, că postul nu e remunerat şi în afară de ura sporită a preşedintelui Snegur şi supravegherea înzecită a Departamentului Securităţii din Moldova, preşedintele acestei formaţiuni nu mai riscă decât sancţiunea disciplinară a Parlamentului din Chişinău. E drept că e pregătită şi o lege în care se va sanctiona cu închisoarea atentatul – fie şi teoretic - la independenţa noului stat basarabean, dl. Snegur putând astfel nu doar să-i excludă din toate poziţiile pe unionişti, ci chiar să-i bage în puşcărie. Ce mai face!         

Al doilea set al argumentării domnului Popescu are la bază câteva erori. Dl. Popescu afirmă că Druc „ca mâine va dobândi cetăţenia română”. Care este sursa domnului Popescu când face asemenea afirmaţie? După sursele noastre, printre care o dezminţire categorică atât din partea d-lui Druc, cât şi a lui Iurie Roşca, preşedintele executiv al F.P., ei nu vor formula cereri individuale de cetăţenie din principiu, solicitând, ca şi regele, o restituţie a cetăţeniei pentru toţi basarabenii ei nerenunţând niciodată la ea, şi nici nimeni retrăgându-le-o în mod oficial.        

„Va candida la preşedinţia României din partea CNU”. Cum vine asta? CNU nu este partid şi nu poate propune candidaţi. Discuţii s-au purtat cu diverse formaţiuni politice, dar o propunere precisă nu s-a formulat şi Mircea Druc nu va candida la nimic din partea nici unui partid din România. Interesul său principal nu este de altfel, acela de a candida la ceva, cum pare să creadă dl. Popescu, ci acela de a realiza Unirea.            

Cu mult înainte (cinci luni) ca obedientul Parlament din Chişinău să voteze o lege prin care nimeni care nu locuise în ultimii zece ani în Moldova nu putea candida la preşedinţia Moldovei (Mircea Druc locuise la Cernăuţi), într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru săptămânalul „22” dl. Druc mi-a spus în mod ferm că nu va candida la nici un fel de preşedinţie, că individualităţile contează mult mai puţin decât strategiile şi că principiul „eu şi revoluţia” a nenorocit deja prea multe cauze.      

„Va deveni poate liderul Frontului Popular din Moldova, avem informaţii că se lucrează în acest sens”. Pentru un român, acest cunoscut „se lucrează” poate fi înlocuit cu „a trage sfori”, „a maşina în culise” etc. De fapt lucrurile sunt mult mai simple, Druc nu are contracandidat la acest post, el fiind totuşi primul ministru al Frontului Popular. Şi, la această oră, este considerat „creierul” strategiei F.P., aşa cum Iurie Roşca este creierul organizatoric. Congresul F.P., care are menirea de a enunţa o strategie unionistă coerentă, nu va fi o luptă pentru putere. Problema e complet falsă: lupta se duce cu antiunioniştii şi cu Snegur. Probabil că lipsa de unitate a opoziţiei româneşti deformează pe gazetarii care văd peste tot o situaţie similară celei de la noi.                  

Nu ştiu de câte ori a fost dl. Popescu în Basarabia, de câte ori a vorbit cu dl. Druc şi cu ceilalţi. Nu ştiu dacă a făcut asta măcar o singură dată. Probabil că nu: mai mult ca orice, textul său mi-a creat o senzaţie de neverosimil. Este evident că dl. Popescu nu cunoaşte realităţile de acolo. După un an de zile în care am călătorit de multe ori în Basarabia, vorbind cu toate părţile, de la cei trei preşedinţi la opoziţiilor lor, de multe ori ghidând ziarişti occidentali, pot spune că articolul menţionat e de departe cel mai de realizat pe care l-am citit.          

Am în faţă articole scrise de colegii noştri de la ziare felurite, de la „Newsday” la „Le Monde”, şi în toate concluzia este similară: singura forţă care luptă concret pentru reunificarea este Frontul Popular din Moldova, care are de înfruntat atât pe Snegur cit şi inerţia română. Aceşti ziarişti au fost acolo, au vorbit cu toată lumea, şi, deşi nu sunt români, nu şi-au permis să scrie despre chestiunea naţională românească pe baza unor zvonuri culese de pe culoare.                

Chestiunea basarabeană este mai delicată decât să trezească o sensibilitate pe care gesturi româneşti similare au zgândărit-o serios între cele două războaie mondiale. Regret, în sfârşit, gratuitatea acestui demers, care m-a obligat să scriu, spre lămurirea publicului, dar cu deosebită neplăcere, rândurile de faţă. Acestea pot îndepărta părerea publicului românesc – care a mai citit de altfel şi pe alţi autori decât pe dl. Popescu – dar nu ştiu ce mai pot drege în ochii basarabenilor.           

De ce a fost necesar acest lucru? O spectaculozitate superficială căutată consecvent poate ruina şi cel mai profund talent, ca să nu mai vorbim că nu are ce căuta în adevăratul profesionalism gazetăresc, care are nevoie de ziarişti modeşti şi informaţi şi nu de psihologi amatori. În nădejdea că a fost o greşeală şi toate se vor încheia cu bine. 

Alina Mungiu

Expres