Mircea Druc: I-am implorat pe capitaliştii români: «Vă rog frumos, treceţi Prutul!»...

      „Am propus, de asemenea, o cooperare serioasă în materie de industrie agroalimentară. Astfel, se putea evita lesne situația din prezent când peste 80 la sută din consumul agroalimentar din România este din import. Erau condiții ca România să absoarbă cel puțin o treime din producția agricolă a Republicii Moldova. Problema cea mai spinoasă a Basarabiei este piața de desfacere. Or, România putea să ofere, în avantaj reciproc, o piață puternică pentru produsele agroalimentare”.

Convorbire cu prof. univ. dr. Mircea Druc, fost prim-ministru al Republicii Moldova

       Teodor Brateș: Vă mulțumesc că ați acceptat această convorbire și vă asigur că cititorii noștri sunt interesați, în mod real, să vă afle părerea, în special în legătură cu stadiul actual al relațiilor economice dintre România și Republica Moldova. Ziarul nostru a publicat sistematic informații despre relațiile politice și culturale, dar n-a avut „materia primă”, respectiv suficiente fapte, pentru a aborda și domeniul economic al raporturilor bilaterale. Este un deficit de informație imputabil nouă, ziariștilor? 

      Mircea Druc: Să pornim tranșant.

       T.B.: Vă rog... 

      M.D.: Relațiile economice, inclusiv cele comerciale, sunt punctul cel mai vulnerabil al relațiilor reciproce. Sunt extrem de firave și, în primii zece ani de după 1989, aproape că nici n-au existat. După 1990, exact ceea ce mi-am dorit în calitate de premier tocmai la începutul perioadei de deschidere, adică apropierea pe planurile cele mai diverse, având ca nucleu economia, s-a realizat parţial doar în sfera integrării culturale într-o măsură acceptabilă. În 1990, mulți oficiali, dar și unii întreprinzători privați din România m-au întrebat: „Domnule Druc, ce ar trebui să facem pentru a ne integra economic?”. Răspunsul meu a fost scurt: „Să facem întreprinderi mixte!”. Au trecut, de atunci, 20 de ani și nu putem să vorbim nici măcar despre 10 întreprinderi mixte, așa cum doriți să le numiți, româno-române de pe ambele maluri ale Prutului sau româno-basarabene. România nu există, pur și simplu, la capitolul investiții în Republica Moldova. Pe locul întâi se află Olanda, pe locul al doilea, Rusia, apoi Italia, Germania, Franța... Ani la rând, cu diferite prilejuri, i-am implorat pe capitaliștii români să vină și să investească în Republica Moldova. Le-am spus: „Vă rog frumos, treceți Prutul!”. Ei nu l-au trecut, deși oportunitățile au fost foarte mari. S-a petrecut un proces paradoxal pe care nu mi-l puteam imagina nici în urmă cu 10-15 ani. Ponderea capitaliștilor basarabeni în investițiile din România este incomparabil mai mare decât cea a capitaliștilor români în Republica Moldova. Sunt relativ numeroase întreprinderile din România ale oamenilor de afaceri basarabeni care lucrează cu succes.

       T.B.: Sunt convins că ați avut discuții neîntrerupte pe această temă cu întreprinzătorii români. Le-ați prezentat situația, ați încercat să identificați cauzele acestei situații, pe care o numiți paradoxală, dar pe care – îmi îngădui – o caracterizez drept anormală. Ce ne puteți spune despre aceste demersuri ale dumneavoastră? 

      M.D.: În unele cicluri electorale, sub unele mandate prezidențiale ori guvernamentale de aici de la București, se discuta și despre teme de felul celor abordate, aici, cu dumneavoastră. Dar cum treceau anumite perioade fierbinți...

       T.B.: Să le numim eufemistic așa, pentru că, de fapt, avea loc o goană după voturi... 

      M.D.: Nu vreau să mă refer la aceste aspecte. Trebuie, însă, să vă spun că persoanele cu care am discutat, între momentele politice respective, veneau cu același și același argument nefondat: basarabenii sunt neserioși, atmosfera de acolo este ostilă, pentru că se caută relații cu oricine cu excepția noastră, a românilor. Sigur, au fost unele perioade mai dificile, de pildă în 1994-1998, când a fost guvernarea agrariană, sau în ultima guvernare, a comuniștilor, dar – și atunci – erau posibile unele străpungeri în domeniul relațiilor economice, dar nu s-au fructificat. Când am fost prim-ministru am făcut neîncetat demersuri către cei de aici, din România, să vină la Chișinău, să stea față-n față cu întreprinzătorii basarabeni, dar n-am prea avut câștig de cauză. Se puteau dejuca încercările fostei nomenclaturi sovietice din economie care nu dorea relații cu România. Chiar și unii de origine românească, basarabeană. A fost și acest factor, dar multe condiții favorabile s-au pierdut.

       T.B.: După acest excurs, în care dumneavoastră ați tratat mai multe aspecte, s-ar impune să ne apropiem de explicația-cheie a stărilor de fapt evocate. 

      M.D.: Explicația-cheie vizează incapacitatea capitalului românesc de a înțelege fie și numai avantajele pe care le reprezenta pentru ei consolidarea relațiilor economice cu Republica Moldova. Adică, nu a venit pe terenul competiției cu capitalul din alte țări. În 1990, primii care s-au prezentat au fost italienii. Ei au început cu industria de prelucrare a pielii. Apoi, și-au îndreptat privirea spre industria confecțiilor. Am fost chiar interpelat de Parlament pe această temă. Le-am spus: la fabrica de confecții de la Străjeni lucrează 400 de femei. Dar acolo sunt mașini de cusut învechite, materiile prime sunt deficitare, tehnologia este depășită, nu avem comenzi. Au venit italienii care le-au garantat minimum 100 de dolari pe lună, salariu bun în condițiile acelea. Ei au venit cu materia primă, cu modelele, au adus mașini moderne, au asigurat desfacerea.

       T.B.: Povestirea dumneavoastră îmi amintește despre unele situații de la noi, de aici, de la București, din alte localități ale țării. Au existat rezistențe serioase în privința ofensivei capitalului străin. 

      M.D.: Apoi, au venit francezii care s-au orientat spre producția de ciment. Au fost urmați de germani care au investit în zona producției de zahăr. Nici rușii n-au stat degeaba. Au investit în industria de tutun, cunoscut fiind că – și înainte – Basarabia a fost principalul furnizor de tutun pentru Rusia. Au venit și cei din Israel. Au investit în industria alimentară și în imobiliare. Spaniolii s-au ocupat de distribuția energiei electrice. Așa că, românilor nu le-au mai rămas mai nimic. Au venit în farmaceutică, dar au rezistat cu greu până prin 1995.

       T.B.: Toate acestea se petreceau în condițiile în care, aici, la noi, erau la ordinea zilei lamentările referitoare la pierderea unor piețe tradiționale, în special din Est. Nu discut aspectul politic și nici cel care ține de spiritualitatea unică și unitară a românilor, dar ceea ce relatați dumneavoastră este puțin cunoscut la noi, poate să pară incredibil pentru unii concetățeni. 

    M.D.: De aceea am început avertizându-vă că voi fi tranșant. În ceea ce mă privește, m-am oferit să deschid pârtii nu numai spre piețele pierdute, ci și spre cele nexploatate măcar până dincolo de Urali. Am prezentat și trasee posibile, cu o serie de facilități. Erau dispuși să meargă cu ei basarabeni cu studii superioare, foști militari. Începutul trebuia să-l facem la Chișinău, aici imediat, lângă Prut.

       T.B.: Amintesc că mulți întreprinzători autohtoni, și nu unii dintre cei cu posibilități investiționale minore, n-au fost în stare să „cucerească” piața internă a României. 

      M.D.: În ceea ce mă privește, am propus guvernanților și capitaliștilor din România: este o sete de mobilă în tot spațiul ex-sovietic. România are, în această privință, un brand de necontestat. Toată nomenclatura sovietică, începând cu cea de la Moscova, primea drept un mare favor o repartiție pentru cumpărarea mobilei românești. Am propus să se înființeze, urgent, întreprinderi mixte cu fabrici de mobilă din Republica Moldova. Măcar să se înregistreze astfel de firme. Să se unească fabrica din Pitești cu cea de la Chișinău, cea de la București cu cea din Bălți. Aduceți totul neambalat, neasamblat la Chișinău, să iasă ca producție moldo-română și vindem în condițiile cele mai competitive. N-au vrut pentru că erau promisiuni de la suedezi, din alte părți. Ce a ieșit se vede.

       T.B.: S-ar impune să observăm că propunerile dumneavoastră veneau și în întâmpinerea unor tendințe care se afirmau pe plan mondial. Mă refer la cooperarea în producția de componente și relocarea unităților de asamblare, de montaj. 

      M.D.: Exact. Mai mult decât atât. Întrucât punctul vulnerabil al industriei de mobilă românești îl constituie buștenii, dacă avem în vedere necesitatea combaterii despăduririlor sălbatice, am atras atenția că pe la Arhanghelsk putrezesc buștenii pe malurile râurilor. Este o materie primă imensă, la îndemână, ieftină. Am propus să se realizeze o întreprindere mixtă de mobilă româno-moldavă chiar la Arhanghelsk. Nu exista niciun impediment. Am propus, de asemenea, o cooperare serioasă în materie de industrie agroalimentară.  

T.B.: În această privință, Republica Moldova are resurse unanim apreciate. 

      M.D.: Astfel, se putea evita lesne situația din prezent când peste 80 la sută din consumul agroalimentar din România este din import. Erau condiții ca România să absoarbă cel puțin o treime din producția agricolă a Republicii Moldova. Problema cea mai spinoasă a Basarabiei este piața de desfacere. Or, România putea să ofere, în avantaj reciproc, o piață puternică pentru produsele agroalimentare.

       T.B.: Nu putem să omitem din acest „inventar” al ratărilor sectorul energetic. Se vorbea despre o cooperare intensă în respectivul domeniu.

      M.D.: De 20 de ani tot vorbesc despre integrarea sistemelor energetice de pe ambele maluri ale Prutului. Era prima urgență. Apoi, venea sistemul de transport. Cum putem să vorbim despre relații economice dacă nu avem o linie ferată cu ecartament european măcar până la Chișinău? Aceasta poate fi numită drept circulație normală de mărfuri ce se întâmplă acum la graniță?

       T.B.: Dumneavoastră folosiți mai ales formule impersonale: nu s-a vrut, nu s-a dorit? Cine anume? 

      M.D.: Nu pot să vă răspund fără a reaminti că în relațiile economice externe instituțiile statului au un rol important, așa cum se întâmplă în mai toate țările dezvoltate. Șefi de stat, de guverne, alți demnitari fac un lobby în favoarea propriilor sectoare economice. Erau necesare programe cu politici economice îndreptate spre realizarea obiectivelor unei dezvoltări a relațiilor bilaterale pe măsura potențialului nostru. De pildă, construirea liniei de înaltă tensiune Bălți-Suceava cine s-o realizeze? Sau conducta de gaze Bălți-Iași? Cine să facă o cale ferată cu ecartament european? Nu s-a implicat nimeni din autorităţile publice în rezolvarea acestor cerinţe. Preşedinţia nu s-a implicat, Guvernul nu a acordat atenţia necesară acestei probleme, partidele politice angrenate în lupta electorală, aşijderea, aşa că nu a existat nicio strategie, nici măcar un program prin care să se fructifice oportunităţile oferite de colaborarea economică cu Republica Moldova. Se ştie prea bine că fără strategie, fără program, lucrurile nu merg, nu se leagă, nu se găsesc soluţii.

       T.B.: Toate acestea fac parte din ABC-ul deciziei politice, nu trebuie, aici, inventat ceva. 

      M.D.: Nu cred în atotputernicia pieţei, întrucât mai totdeauna şi pretutindeni statul a intervenit în sfera economică, prin toate mijloacele de care dispunea şi dispune. Se întâmplă – şi acum – la „case mari”, în cele mai dezvoltate state capitaliste. Deci, să lăsăm deoparte poveştile acestea cu ultraliberalismul. Nu s-a dorit, şi, deci, nu s-a făcut. Ce se spune în plus la această formulă poate să reprezinte detalii sau, invers, o tentativă de mascare a lucrurilor. Ce nu s-a înţeles aici, la Bucureşti, este faptul că economia Republicii Moldova putea să devină una complementară. Să vă spun ceva în acest sens. La mijlocul anilor ’90 veneau tot felul de cisterne, mergeau zi şi noapte. Nu transportau carburant, ci vin. Un extraordinar vin alb, nu prea tare, sec, pentru şampanizare, spre o localitate de pe Volga. Cei din Basarabia nu făceau faţă la comenzi şi, atunci, au apelat la fraţii lor de la Focşani ca să le dea materia primă. În acelaşi timp, cisternele din Basarabia aduceau, la Iaşi, vin roşu, deoarece românii au prins o comandă bună în străinătate şi n-aveau materie primă. Exemplele acestea vorbesc exact despre complementaritate. Ele nu epuizează domeniile care pot fi luate în seamă.

       T.B.: În legătură cu exemplele pe care dumneavoastră le-aţi dat, devine imposibil că nu ne referim şi, la noi, la economişti, la datoria pe care am avut-o şi o avem pentru a aborda ştiinţific astfel de teme pentru a ajunge la soluţii. Nu pot să nu reamintesc că învăţământul superior economic din Republica Moldova a fost reorganizat cu participarea directă a celui care a devenit, apoi, rector al Academiei de Studii Economice de la Bucureşti, regretatul profesor Paul Bran... 

      M.D.: Păi, tocmai eu l-am invitat pe profesorul Bran să ne dea o mână de ajutor.

       T.B.: Din câte ştiu, acolo – şi cu ajutorul profesorului Bran – s-a format o şcoală prestigioasă de economişti. De ce nu se implică în rezolvarea unor chestiuni de felul celor amintite de dumneavoastră? Întrebarea este valabilă şi pentru economiştii din România. 

      M.D.: Este o temă pe care am discutat-o deseori cu profesorul Bran, încercând să ne explicăm de ce, în condiţiile pe care se consolidează învăţământul superior economic din ambele state româneşti, cum ziceam atunci, nu se consolidează şi raporturile bilaterale în domeniul nostru de activitate. Am iniţiat acţiuni comune, am prezentat recomandări, dar la nivelul decizional naţional nu s-a făcut nimic consistent.

       T.B.: Ceea ce a avut şi are consecinţe deosebit de negative. 

      M.D.: Consecinţele se văd, relaţia economică dintre noi a căpătat, pe ambele maluri ale Prutului, caracterul de talcioc. Economia, în sensul ei profund, înseamnă concepte, programe, proiecte bazate pe achiziţiile ştiinţei. Totul periodizat, pe termene scurte, medii şi lungi. Pe bază de obiective strategice, tactice, de unde decurg măsurile necesare. Este, acum, dominantă mentalitatea de talcioc atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău. Vii cu ceva de acolo, de dincolo, scoţi etichete, pui alte etichete. Ce să facă, în aceste condiţii, ASE-ul?

       T.B.: Totuşi, insist. Există un potenţial de gândire economică nefolosit. 

      M.D.: Există, da. Să ne referim la un domeniu de cel mai mare interes comun, energiile regenerabile. Avem condiţii pentru utilizarea lor. Bunăoară, pentru biomasă. Dar avem un număr extrem de mare de terenuri pârloagă pe care s-ar putea cultiva plante pentru biomasă. La fel, energia eoliană…

       T.B.: Da, o sursă de confruntări dure, cum s-a întâmplat la noi, la Cogealac… 

      M.D.: Cu toate acestea, mulţi nu-şi dau seama de importanţa acestei surse de energie în condiţiile în care piaţa devine puternic concurenţială. Ce vă miră, se mai întâmplă aşa ceva oriunde sunt la mijloc banii. Eu mă refeream, însă, la viziuni strategice care să ia în considerare caracterul complementar al economiilor noastre. Sunt domenii care impun mari investiţii şi resursele se cer folosite, în comun, în interes reciproc. Unde sunt marii capitalişti români, care să se angajeze în astfel de programe, în asemenea proiecte atât de avantajoase? Economia de piaţă are punctele ei vulnerabile, iar viziunile la nivel naţional care să permită conceperea unor proiecte naţionale este de natură a atenua respectivele vulnerabilităţi.

       T.B.: În ţările dezvoltate, mari afaceri au fost puse la cale în întâlnirile dintre şefii de stat, dintre şefii de guverne.

      M.D.: Sunt lucruri legitime. Din păcate, n-avem parte de aşa ceva. Priviţi ce s-a întâmplat. Republica Moldova avea două centre economice puternice, complexul militar-industrial cu un potenţial apt să participe la procesele de reconversie a producţiei cu oameni foarte pregătiţi, şi complexul agroalimentar, despre care am vorbit. În aceste condiţii, se putea dezvolta o cooperare cu totul remarcabilă. Ruşii au profitat de situaţie şi au luat unele întreprinderi moderne, ca şi complexe de vinificaţie, ca şi producţia de tutun. România, în schimb, a lăsat să-i scape şi astfel de oportunităţi.

       T.B.: Este – repet – paradoxal, deoarece există un puternic sentiment naţional, bazat pe ideea reîntregirii neamului. 

      M.D.: Cum mai arătam, în plan cultural, spiritual s-au făcut multe lucruri bune. Să ne gândim că, după 1990, când guvernul Roman a aprobat prima tranșă de câteva sute de burse pentru studenții basarabeni s-a deschis drumul ca, acum, să avem peste 5.000. În prima mea vizită de lucru în calitate de premier la invitația domnului Roman am fost la Podul Rădăuți – Prut. Atunci, am propus ca principala legătură cu Republica Moldova să se facă la nord, deoarece se putea realiza mai ușor legătura nord-sud, de la țările baltice până la Marea Neagră. Știam că în partea de sud, la trecerile peste frontieră vom avea mari greutăți din pricina separatiștilor de la Tiraspol, cu sprijin rusesc și, atunci, am propus soluția care viza nordul. Abia acum s-a dat în exploatare podul respectiv. Era un punct strategic pentru dezvoltarea relațiilor economice, a schimburilor bilaterale. Tot așa, n-am făcut un pod rutier la Iași, după cum am spus și în legătură cu ecartamentul căii ferate. Dar cel mai important este că n-am integrat sistemul energetic. Se pregătea terenul politic, însă capitaliștii noștri n-au profitat de deschiderile de atunci. Au profitat alții.

       T.B.: Nu putem să nu ne referim și la potențialul cooperării transfrontaliere, inclusiv prin euroregiuni. 

      M.D.: Sigur, s-a introdus micul trafic de frontieră, dar cooperarea transfrontalieră înseamnă mai mult. De exemplu, s-ar putea construi pe ambele maluri ale Prutului depozite mari și toamna, când este producția relativ ieftină, să se înmagazineze în spații frigorifice cantități apreciabile. Apoi, în sezonul rece, în funcție de cele mai favorabile oportunități, să se scoată produsele la export. Să se scoată strugurii la Revelion, merele în toate lunile de iarnă și primăvară. De ce nu se dă curs unor inițiative în acest sens?

       T.B.: Tot ne întrebăm și ajungem mereu la aceleași cauze, la deficitul de viziune. Sunt convins că discuția noastră a fost relevantă pentru concetățenii mai puțin informați, însă pentru factorii decidenți, absența unor astfel de informații este de neacceptat. Poate că nu este vorba doar de un deficit de cunoaștere... 

      M.D.: Trebuie să învățăm, cu toții, din ceea ce a fost. Altfel nu putem privi spre viitor cu folos. Îmi vine în minte întâlnirea de la Bruxelles a președintelui interimar, președinte al Parlamentului de la Chișinău, Mihai Ghimpu, cu un demnitar italian. Italianul a propus formarea unui Comitet ad-hoc pentru promovarea cooperării economice, întrucât în următorii cinci ani avea certitudinea că este profitabil să investească masiv în Republica Moldova. „Noi, italienii, ne vom ocupa de investiții, de promovarea producției” – a spus el. Rezultă, de aici, că lumea a început să înțeleagă că Republica Moldova este un partener de pe urma căruia se poate câștiga bine, un câștig bilateral, firește. Nu ne putem întoarce la Dănilă Prepeleac, la drobul de sare, trebuie să se acționeze. În momentul în care noi discutăm se petrec, pe piața Republicii Moldova, tot felul de lucruri din care rezultă că zona este foarte atractivă și sunt proiecte care se pun în operă. Pentru că, dacă, astăzi, nu te-ai dus, riști să găsești mâine ocupat. Mai sunt ceva posibilități. Ca om care are și o pregătire în domeniul economiei – durerea mea principală rămâne că nu s-au mișcat și nu se mișcă rapid tocmai capitaliștii români. Eu le-aș spune în ce domenii s-ar putea afirma, inclusiv pentru o deschidere ulterioară mai spre răsărit.

       T.B.: Cine să preia inițiativa? 

      M.D.: Sigur, lucrurile trebuie sprijinite de la nivel statal, pentru că mari programe, mari proiecte se pot realiza altfel. Dar inițiativa s-ar cuveni să aparțină marilor capitaliști români. S-a investit în mijloace audio-vizuale și emisiunile sunt bazate doar pe senzaționalul cotidian.

       T.B.: Aceeași rețetă ca în România. 

      M.D.: Sunt domenii în care nu se mai poate pătrunde, în multe sectoare ale economiei, însă se mai poate face mult în domeniile energetic, în transporturile rutiere și feroviare și în domeniul agroalimentar. Ar fi cazul să terminăm mai repede această linie de înaltă tensiune Bălți-Suceava. Nu există nicio justificare pentru noi amânări.

       T.B.: Și aceasta întrucât, mai târziu, poate să însemne... prea târziu. 

      M.D.: În ceea ce mă privește, am încercat să explic că se poate evita acest prea târziu. Nu mai este, însă, mult timp pentru inacțiune.

       T.B.: Sperăm că acest mesaj va fi receptat de cine trebuie. 

      M.D.: Ce ne-a mai rămas de făcut? Să sperăm.

Teodor Brateş. "Economistul", 11 august 2010