|
CONTINUITATE
Cuvânt înainte la monografia „Gherman Pântea: între mit şi realitate”, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2009, autor Ion Constantin
Elev fiind, la şcoala din Zăicani, am înţeles: „ai putea avea mari neplăceri dacă insişti să afli mai multe despre cei refugiaţi în România”. Speram, totuşi, că voi ajunge, întru-un fel, să-l cunosc pe Gherman Pântea. Am dorit, am crezut acest lucru de când eram copil.
Ţin minte, un unchi al meu, Jorj Heinrich din Zăicani, aducea vorba uneori despre feciorii lui Vasile Pântea: „Gherman învăţa foarte bine. Dacă nu citea o carte, cânta la vioară. Când îl lua bunicu-su de ajutor la prăşit, în deal la Cihureţ, băiatul, în coşul căruţei, cânta tot drumul. Nu-i plăcea la coarnele plugului. Parcă presimţea el că o să ajungă om mare…”.
Pe la mijlocul anilor 90, colegul meu de şcoală Iacob Burghiu a organizat, în incinta teatrului „Mihai Eminescu” din Chişinău, o întâlnire cu „fii Zăicanilor risipiţi prin lume”. M-a invitat şi pe mine, deşi sunt născut în satul vecin, Pociumbăuţi, comuna Zăicani. M-am bucurat de prezenţa multor colegi de şcoală. Unii aparţineau acum de elita intelectuală, stabilită prin oraşele Basarabiei şi pe alte meleaguri. Regretatul Iacob, bunăoară, este un apreciat scriitor şi cineast. Îndeplinea pe atunci şi funcţia de consilier al preşedintelui Mircea Snegur pe probleme de cultură. Eram curios să revăd şi nomenclatura agrariano-comunistă – secretari de partid, preşedinţi de colhoz, fruntaşi ai muncii socialiste. Aceştia, odinioară, decideau destinele comunităţii.
Urcau la tribună în ordinea stabilită de Iacob. Evocau primii ani ai puterii sovietice: cum au intrat în partid, în komsomol, cum au învăţat ruseşte, cum au făcut ei colhozul, cum au deschis o grădiniţă, o fermă, o şcoală nouă. Aveam impresia că se complăceau în rolul de „veterani, făuritori ai vieţii noi”. Nici un cuvânt despre «Красное колесо» („Roata roşie”) - deportări, foamete, strămutări, arestări, condamnări la moarte şi alte crime ale bolşevismului. Mesajul lor însemna: tânăra generaţie n-are decât să revină urgent la gama de valori abandonată odată cu perestroika şi dispariţia URSS - ului.
Mi-a venit şi mie rândul la cuvânt. Am vorbit scurt, îndârjit. „Nu sunt nostalgic. Nu văd nimic romantic în perioada ocupaţiei sovietice. Mă mândresc doar pentru faptul că am fost elev în aceeaşi şcoală în care a învăţat Gherman Pântea. Regret că nu-i poartă numele. Că nu există în Zăicani nici o stradă, nici un bust, nici o placă comemorativă. A-a-a! Poate că mulţi dintre domniile voastre nici n-aţi auzit de această mare personalitate din comuna noastră? Gherman Pântea! - deputat în Sfatul Ţării. Deputat în Parlamentul României din partea judeţului Bălţi. Primar al Chişinăului, primar al Odessei”.
Nu mai ştiu cum a fost receptată, comentată intervenţia mea. N-am mai stat şi la „banchetul”, care urma după partea solemnă. Am aflat în curând că Iacob Burghiu, la Chişinău, a reuşit să pună o placă comemorativă pe casa în care a locuit un eminent primar…
După cel de al doilea război mondial a supravieţuit un singur imperiu. Salvarea acestuia se datorează mai multor factori: perfecţiunea absolută a conducerii militaro - poliţiste; supravegherea totală a fiecărui cetăţean de la naştere până la moarte; un sistem elaborat ştiinţific de teroare preventivă, selectivă, periodică, contra oricărei manifestări individuale sau în grup de erezie şi disidenţă; natura politică a guvernării sovietice, care punea interesele de menţinere la putere a partidului unic deasupra intereselor persoanei, mai presus de interesele grupurilor sociale şi chiar a popoarelor. A demonstrat-o colectivizarea, industrializarea şi genocidul unor popoare mici în timpul războiului.
În iunie 1940, URSS ne-a ocupat judeţele Bălţi, Soroca, Orhei, Tighina, Lăpuşna, Cahul, Ismail, Cetatea Albă, Hotin, Cernăuţi, Storojineţ şi ţinutul Herţa. Deputaţii Sfatului Ţării, oamenii de cultură, de ştiinţă, medicii, profesorii, inginerii, economiştii, clericii, ofiţerii, funcţionarii şi proprietarii, au fugit. Aceştia, fiind partea cea mai ameninţată de exterminarea bolşevică, au devenit refugiaţi în alte judeţe din interiorul ţării. S-a format astfel un nou segment de populaţie a României. Ca să nu fie trimişi înapoi peste Prut, unii au reuşit să se ascundă în cele mai diverse moduri, inclusiv prin schimbarea identităţii.
Desigur, refugiaţii, descendenţii acestora şi toţi românii au îndurat greutăţi. Dar cei rămaşi în teritoriile răpite au avut de suferit cel mai mult din cauza războiului, a prigoanei comuniste, a opresiunii regimului totalitar. Odată cu invazia, la 28 iunie 1940, regimul colonial sovietic a declanşat mecanismele deznaţionalizării brutale, agresive (1940-1951) şi silenţioase (1951-1991).
Deznaţionalizarea brutală în perioada 1940-1951 a însemnat: genocid, represiuni, epurări din motive naţionale, politice, sociale, religioase, masacrări, condamnări la moarte, individuale şi în grup, privare de libertate, distrugere fizică şi morală prin înfometare.
Ocupând din nou Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, în 1944, sovieticii au încorporat în Armata Roşie şi au trimis pe front toată populaţia masculină între 14 şi 50 de ani. La Königsberg, în Prusia Orientală, pe Oder şi la Berlin, cu detaşamente de şoc în spate, basarabenii şi nord-bucovinenii, tineri, bătrâni, fără instruire militară, au fost mânaţi ca vitele în linia întâi a frontului, drept carne de tun. Şi, după decenii, atunci când imperiul sovietic acorda un “ajutor internaţionalist” Afganistanului, cei care au căzut în număr extrem de mare (per capita, comparativ cu “ostaşii internaţionalişti” de alte naţionalităţi) au fost tinerii români din Basarabia, Nordul Bucovinei, Transnistria.
Fondul genetic al naţiunii române a suferit pierderi ireparabile şi din cauza foametei provocate de bolşevici în teritoriile ocupate (1946-1947). Atunci au murit cu zecile de mii. Şi nu numai femei, copii, bătrâni. Au murit chiar şi bărbaţi în floarea vârstei, scăpaţi cu viaţă de pe front. Cei care au supravieţuit şi foametei, aveau să se confrunte cu încă un examen cumplit: deportările în masă din 1949 şi 1951.
Moartea lui Stalin nu a schimbat nimic: nici formele, nici esenţa politicii imperiale. Ba mai rău, moştenitorii lui Stalin au mers chiar cu mult mai departe în cultură şi politica de cadre. În URSS se formase o mare castă de experţi în problema naţională. Aceştia inundau bibliotecile, librăriile cu maculatură propagandistică. Efortul de falsificare a realităţii consta în prezentarea colonialismului de tip sovietic drept rezolvare ideală a problemei naţionale. Politica de rusificare era ambalată ca ajutor din partea „fratelui mai mare” sau internaţionalism. Federaţia sovietică a republicilor suverane rămânea o ficţiune, iar absolutizarea regimului totalitar - o formă statală fără precedent în istorie.
În 1961, militantul unionist basarabean Gherman Pântea era, (pentru a câta oară?), arestat şi închis la penitenciarul din Craiova. Coincidenţă: în acelaşi an 1961, eram contactat de Alexandru Șoltoianu, la Leningrad. Cerea sincronizarea acţiunilor patriotice ale studenţilor basarabeni şi nord-bucovineni. „Toată viaţa îi voi urmări pe trădătorii. Voi submina imperiul sovietic. Voi torpila mecanismul de rusificare al PCUS. Voi lupta pentru izgonirea ocupanţilor, pentru Reîntregirea Neamului Românesc”. Acesta era mesajul-jurământ a lui Sandu.
Pentru a-şi realiza obiectivul, în 1959 a intrat, special, la Institutul de Relaţii Internaţionale din Moscova. Nu cu ajutorul KGB-ului, cum insinuau unii. Era laborios, înzestrat intelectual. Nu a fost niciodată membru de partid. Vroia să fie pregătit la cel mai înalt nivel politic. Să studieze tactica şi strategia mişcărilor de eliberare naţională din istoria mondială. După care urma să fugă în Occident, dacă ar fi fost trimis la post în vre-o ambasadă. Ca să poată demasca de acolo imperialismul sovietic.
Alexandru Șoltoianu nu putea suporta situaţia românilor abandonaţi. Nu-i ajungea răbdarea doar să înveţe. Să aştepte o eventuală schimbare. În 1960, a început activitatea clandestină: organizarea unui Partid al eliberării naţionale. La început, nu cunoştea în Moscova nimic şi pe nimeni. Mai mult de un an, a tot umblat pe la secţiile de cadre ale facultăţilor, prin diverse instituţii, întreprinderi şi chiar pe la unităţi militare. Îi căuta pe românii basarabeni, nord-bucovineni, care ajunseseră la Moscova cu studiile, cu lucrul sau îşi făceau serviciul militar.
Ideea lui Sandu era să organizeze, pentru început, la Moscova (durata studiilor în institut era de 6 ani), iar pe urmă şi în alte oraşe mari ale imperiului sovietic, asociaţii («землячества», „pământenii”, - cum le spuneam noi), a consângenilor noştri. Când a completat o listă de vre-o sută de basarabeni şi bucovineni din teritoriile ocupate, a fondat prima „pământenie” la Moscova. A fost ales preşedintele asociaţiei. Centrul, creierul Mişcării se afla în apartamentul conspirativ din Moscova al lui Mihai Andronic. Acesta lucra ca ghid la pavilionul RSSM de la Expoziţia unională.
Nu ne-am apropiat dintr-o dată. De la Leningrad, unde aveam propria grupare clandestină, am început să-i vizitez tot mai des. Erau necesare mai multe întâlniri pentru a înţelege cine şi ce hram poartă. Cine este deja un patriot sau un potenţial patriot? Cine este inert, fricos, conformist (doar stomacul să-i fie plin)? Cine este un potenţial trădător, deja mancurtizat? Sau, şi mai rău, informator al KGB-ului?
În asociaţiile noastre îi primeam, desigur, pe toţi românii basarabeni şi nord-bucovineni. Activităţile erau deschise pentru toţi: lecţii despre RSSM, filme, concerte, vizitarea expoziţiilor, dansuri la sărbători, zile onomastice, ieşirea duminica în pădure la vre-o poiană. Iar în profunzime, doar pentru cei iniţiaţi, controlaţi, devotaţi, făceam activitate intensă, periculoasă – educarea, energizarea patriotică.
Selectarea adepţilor cerea un efort colosal, o vastă informare, cunoaşterea psihologiei şi curaj. Fiecare în parte era ca o ecuaţie complicată. Legile conspiraţiei erau primordiale. Soarta organizaţiei era mai presus decât securitatea noastră personală. Învăţam din mers. Studiam, în cel mai serios mod: situaţia politică, culturală, economică, demografică din teritoriile româneşti ocupate şi din întreg imperiul sovietic. Eram optimişti şi totodată conştienţi, că putem plăti cu viaţa la un pas greşit.
Am trecut testul şi am fost acceptat de Sandu şi camarazii săi. Înflăcăraţi de nobilul ideal, studiam cele mai diverse probleme de strategie a mişcărilor de eliberare naţională de pe mapamond.. Ne contram adeseori. Căutam adevărul, ieşirea din impas. După lungi discuţii, în una din zile, am adoptat o decizie temerară, excepţională: să recomandăm celor mai devotaţi şi dotaţi adepţi ai Mişcării noastre, şi chiar să-i ajutăm, după posibilităţi, să intre în PCUS, KGB şi celelalte organe ale sistemului represiv al URSS.
Principiul era general cunoscut - „calul troian”. Realizarea practică a ideii venea de la narodnicii ruşi, adoptată apoi şi de Lenin. Conducătorul narodnicilor Victor Obnorski apoi Lenin, până la acapararea puterii în 1917, recomandau adepţilor, verificaţi şi competenţi, „să pătrundă în Ohranka, în cele mai reacţionare instituţii ţariste, pentru a le distruge din interior”.
Când am reuşit să intru în PCUS Alexandru Şoltoianu şi Mihai Andronic m-au felicitat, considerând evenimentul ca o mică realizare a Mişcării. Una este, când în PCUS intră cei deznaţionalizaţi, mancurtizaţi, intră pentru privilegii, pentru posturi. Şi cu totul altceva, când intră un luptător, conform deciziilor unei organizaţii patriotice, cu un scop anume: subminarea, din interior, a structurilor imperiale sovietice.
Mai credeam şi speram pe atunci, că următorul pas va fi intrarea mea în KGB, ca să-i atrag după mine şi pe alţi patrioţi, fideli cauzei naţionale. Spre marea părere de rău, nu am reuşit. Nici Sandu nu a mai reuşit. Până la decizia de infiltrare îi propuseseră şi lui de câteva ori să devină membru PCUS, dar a refuzat sub diverse motive. Când el a scris cerere de aderare, partidul l-a refuzat. Probabil, între-timp, intrase în colimatorul serviciilor speciale. Unii membrii ai asociaţii, înrolaţi în armată, îşi denunţaseră deja liderul, după cum am aflat mult mai târziu.
Existenţa unor organizaţii ale naţionalităţilor (asociaţie, ligă, „pământenie – землячество”) nu erau agreate de PCUS şi KGB. Adepţii lor au fost în permanenţă suspectaţi, urmăriţi, persecutaţi. Basarabenii, nord-bucovinenii, ca şi militanţii altor naţiuni captive, au suferit atâtea eşecuri! Bolşevicii trăseseră învăţăminte serioase din experienţa lor de luptă contra ţarismului şi erau vigilenţi faţă de mişcările de rezistenţă din colonii.
Aşi mai avea o remarcă: întâlnirea lui Gherman Pântea şi a altor fruntaşi politici basarabeni cu Lenin. Putem verifica dacă sau văzut într-adevăr, confruntând sursele bolşevice, cronologia evenimentelor, înainte de puciul din octombrie. Lenin, din aprilie 1917, se afla în ilegalitate şi se ascundea în coliba din Razliv. În toamnă a venit la Petrograd şi a stat scurt timp în vila unei balerine. Există concordanţe sau inadvertenţe în cele relatate de Gherman Pântea?
Pentru a justifica actul de autodeterminare a Basarabiei unii istorici au apelat ulterior la autoritatea lui Lenin. În diverse circumstanţe şi perioade istorice, la fel au procedat şi „comuniştii reformişti” de pretutindeni. Aceştia riscau uneori să schimbe câte ceva în problema naţională şi politica imperialistă a lui Stalin. Ambele versiuni sunt plauzibile, acceptabile. Cred, însă, că polemica, pe această temă, nu are nici o relevanţă.
Dreptul popoarelor la autodeterminare este un principiu unanim acceptat al democraţiei în general, şi nu o invenţie a lui Lenin. Acest principiu nu a fost introdus în mişcarea socialistă rusă de bolşevici sau de Lenin. A făcut-o Plehanov, fondatorul marxismului în Rusia, şi Martov, ambii conducători ai menşevicilor. L-a preluat şi Partidul socialiştilor revoluţionari, promovându-l mult mai radical. „Meritul” lui Lenin, însă, ţine de interpretarea antinaţională a dreptului democratic la autodeterminare al naţiunilor. De folosirea problemei naţionale ca factor strategic în lupta bolşevicilor pentru putere.
Scopul principal al social-democraţilor ruşi nu era autodeterminarea popoarelor şi a naţiunilor, ci a proletariatului în cadrul fiecărei naţiuni. Lenin recunoştea formal dreptul naţiunilor la autodeterminare în capitalism dar nega categoric acest drept în socialism. El lupta contra imperiului rus doar pentru faptul că era ţarist şi milita consecvent pentru un imperiu mondial sovietic.
În politica naţională, Lenin inventase un procedeu tactic subtil de repartizare a funcţiilor în partid. Bolşevicii ruşi aveau sarcina să propage „dreptul popoarelor ne ruse la autodeterminare”. Bolşevicii de altă naţionalitate, din contra, vehiculau, scriau şi insistau asupra dreptului popoarelor ne ruse „să se alipească” la Rusia. Aceasta era calea leninistă către internaţionalism şi contopirea tuturor naţiunilor.
Lenin promova ideea unei asimilări totale şi preconiza în viitor utilizarea doar a două limbi – engleză şi rusă. Abdurahman Avtorhanov, unul dintre cei mai apreciaţi sovietologi, emigrat în Occident, ne avertiza în lucrările sale:
„Imperiul sovietic este, înainte de toate, un imperiu ideocratic. Noi supraestimăm capacităţile şi dimensiunile vechilor imperii şi subapreciem potenţialul şi consecinţele monstruoase, pe care le ascunde în sine o realizare cu succes a programului ideocratic sovietic la scară mondială – nu doar pentru lumea din afară, ci şi pentru propriile naţiuni din Uniunea Sovietică. Căci bolşevicii îşi pot atinge scopul numai prin sacrificarea propriei populaţii şi aplicând genocidul asupra popoarelor străine. Tipul sovietic de imperialism nu urmăreşte doar simpla subjugare a altor popoare şi acapararea avuţiei acestora, ci îşi fixează drept obiectiv final convertirea naţiunilor captive la o nouă credinţă, pentru a le impune acestora modul de viaţă comunist”.
Concluzie-paradigmă: generaţia postbelică a românilor din teritoriile naţionale acaparate de URSS, nu s-a confruntat cu un imperiu de tip clasic, din secole trecute. Şi nici cu o simplă continuare a imperiului ţarist. Astfel, românii basarabeni, nord-bucovineni, herţeni şi transnistreni au fost şi au rămas exponenţii celei mai mari tragedii a naţiunii române.
Mişcarea de eliberare naţională în teritoriile răpite de imperiul sovietic merită o atenţie crescândă. Sunt imperios necesare condiţii şi resurse materiale pentru cercetare şi un efort conjugat al comunităţii ştiinţifice din întreg spaţiul românesc. Istoricii, sociologii, juriştii, psihologii, economiştii, politologii au datoria profesională şi morală de a investiga absolut toate aspectele deznaţionalizării românilor.
Am acum în faţă lucrarea „Gherman Pântea: între mit şi realitate”, Editura Biblioteca Bucureştilor. Bucureşti, 2009, realizată de un tânăr şi valoros istoric - Ion Constantin. Îl apreciez foarte mult, că e productiv şi modest. Sunt mulţumit şi de această carte a sa. Consider că autorul merită tot respectul: profesionalism, documentare vastă, inedită. Sper ca monografiile sale, având la bază valorificarea arhivelor, să ajungă şi material didactic la facultăţile de istorie.
Dar încerc, totuşi, şi un sentiment de amărăciune, de culpă. Cum de am putut uita de mitul copilăriei mele - unionistul Gherman Pântea din Zăicani!? De ce nu am riscat să-l caut? În anii luptei pentru supravieţuirea noastră ca români. Atunci, când mai era în viaţă. Sau, după colapsul imperiului sovietic, să fi depistat măcar urmele sale la Chişinău, Odessa, Bucureşti.
Monografiile despre făuritorii Unirii Basarabiei cu România în 1918 reactualizează drama generaţiei postbelice. Ele aduc în prim plan lupta cu imperiul sovietic, destinul patrioţilor basarabeni şi nord-bucovineni. Astfel, două lucruri se limpezesc incontestabil:
continuitatea şi repetarea neverosimilă a istoriei. Continuitatea luptei pentru Reîntregire şi perpetuarea calvarului. Destinul militanţilor basarabeni care, până la 1918, au avut de înfruntat autorităţile imperiale ţariste. Destinul generaţiei de basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni care, după 1944, au trecut prin malaxorul imperial bolşevic.
Aşteptăm documente şi studii vizând destinul românilor din teritoriile înstrăinate: refugiaţii (1940, 1944, 1992), deportaţii (1941, 1949, 1951), victimele mobilizării totale (1944), victimele foametei provocate (1946-1947), victimele colectivizării (1949-1951), victimele psihiatriei sovietice (1965-1985), victimele confruntărilor provocate de KGB împreună cu separatiştii de la Tiraspol şi Comrat (după 1989).
Ar prezenta interes şi o monografie bine documentată a fenomenului deznaţionalizării silenţioase prin invazie matrimonială.
Ar fi utile câte un studiu comparativ complex al fenomenelor continuităţii, spre exemplu: destinele unioniştilor în imperiul ţarist şi în imperiul sovietic; formarea şi motivaţia elitelor (nomenclaturii) basarabene pro ţariste şi a celei internaţionaliste; migraţia şi emigraţia; activitatea primarilor municipiului Chişinău.
Candidat la preşedinţia României, în campania electorală din 1992, am enunţat principiile sincronizării, interferenţei şi transplantului, pe care le consider viabile şi productive în relaţia Chişinău – Bucureşti. Descopăr că aceste principii sunt aplicate atât de unionişti, cât şi de adversarii cauzei naţionale - trădătorii şi birocraţii indigeni.
„În sentinţa contra mea, în urma proceselor politice din 1972 (după ce Nicolae Ceauşescu, Ion Stănescu-Silaghi ne-au trădat în 1970) erau indicate pământeniile din Moscova, Leningrad, Kiev, Harkov, Lvov, Cetatea Albă … Eu am luat toată vina asupra mea şi am fost judecat singur pentru formarea unui partid ramificat „naţionalist”, antisovietic şi multe alte acuzaţii grave de tot felul. Valoarea „crimelor” mele a fost cântărită de „justiţia” imperial-bolşevică cu 16 ani de GULAG, care au durat 16 secole. Alexandru Şoltoianu, fost deţinut politic în GULAGUL imperial sovietic, vicepreşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a veteranilor Basarabeni ai Armatei Române din Republica Moldova.
”Pentru „documentarea“ activităţii desfăşurate de Gherman Pântea în perioada cât a fost ofiţer în armata ţaristă, dar mai ales a celei „represive“, cât timp a funcţionat ca primar general al Odessei, Securitatea a cerut sprijinul organelor de specialitate sovietice. În cadrul acestei „cooperări“ a fost folosită în cazul Pântea şi o agentă sovietică, „Valeria“, „marşrutizată“ pentru astfel de sarcini în ţara noastră”, menţionează Ion Constantin.
„Mişcarea de eliberare naţională din Basarabia pe timpul regimului sovietic gravitează între curajul cel mai curat şi cea mai crasă lipsă de prevedere în lupta cu serviciile secrete…
Pe data de 29 martie 1969, Alexandru Usatiuc-Bulgăr îi trimite lui Nicolae Ceauşescu din Gara de Nord de la Bucureşti o scrisoare prin care îl informa că în Basarabia funcţionează Frontul Naţional Patriotic ce îşi propune unirea teritoriilor înstrăinate cu România. In iunie 1970, solicită chiar o audienţă la Ceauşescu…
L-au primit trei consilieri de stat pe romanticul basarabean. Cu toată amabilitatea, cei trei l-au ascultat patru ore pe Alexandru Usatiuc-Bulgăr, care ruga conducerea de la Bucureşti să-i ajute pe basarabenii în curs de rusificare completă măcar pe linie culturală şi de învăţământ…
Dincolo de convenţiile bilaterale privind colaborarea dintre serviciile secrete sovietice şi române, lucrurile puteau rămâne aici…. Securitatea de la Bucureşti însă l-a turnat pe bietul om la Moscova: pe 13 decembrie 1971, a fost arestat la sanatoriul de la Kislovodsk. A căzut întreaga reţea, au fost anchete chinuitoare, i s-a intentat proces pentru naţionalism şi a urmat calvarul Siberiei: şapte ani de lagăr cu regim sever şi cinci ani de deportare…
Şeful securităţii lui Ceauşescu, Ion Stănescu, îi turna la Andropov, şeful KGB-ului lui Brejnev, pe toţi românii din Basarabia bănuiţi că ar organiza mişcarea de eliberare naţională… Cei anchetaţi aveau să afle abia în 1991 că „fraţii” lor de la Bucureşti i-au pus bine pentru toată viaţa”. Viorel Patrichi. „Mircea Druc sau Lupta cu ultimul imperiu”, Editura „Zamolxe”, Bucureşti, pp.106- 109.
Cu certitudine, istoria se repetă. Sperăm însă că noi, generaţia actuală de unionişti, nu vom avea soarta deputaţilor din Sfatul Ţării şi a militanţilor pentru drepturile românilor basarabeni şi nord-bucovineni din perioada interbelică. Autorităţile de la Bucureşti nu ne vor extrăda nici în Ucraina, nici în Rusia si nici într-un eventul stat de sorginte bolşevică autodefinit „Moldova Mare”. Accentuez acest aspect deoarece nu putem uita că, începând din toamna anului 1944, peste 60 de mii de refugiaţi au fost ridicaţi cu forţa şi predaţi autorităţilor sovietice de ocupaţie. Cei mai mulţi dintre ei au fost duşi direct în Siberia şi Asia Centrală. Peste o sută de refugiaţi s-au sinucis, evitând astfel deportarea.
Cei care au scăpat de deportarea în URSS, nu au avut parte de o viaţă normală. Statutul de “refugiat“ a devenit în ochii puterii un stigmat dezonorant. Au fost urmăriţi, supuşi unor tracasări permanente, trataţi drept cetăţeni de categorie inferioară, suspectaţi. Până în 1965 ei erau “duşmani“ sau “potenţiali duşmani“, “fugari din ţara socialismului înfloritor“. După aceea au fost acuzaţi de “simpatii pro sovietice“. Dar şi mai grav era faptul că atitudinea represivă, restricţiile şi marginalizarea se răsfrângeau şi asupra celor care, în perioada exodului, nu erau decât copii. Pe buletinul lor de identitate scria “născut în URSS“. Un mare blestem şi un calvar pe viaţă!
România, tratată între 1945-1964 de către Kremlin ca o ţară ocupată şi ţinută sub regim totalitar de sorginte stalinistă nu a putut să ne apere nici să ne ajute. După cum menţionează Ion Constantin „la acea dată Securitatea era încă într-o relaţie de subordonare faţă de structurile informative ale U.R.S.S., procesul de îndepărtare de acestea producându-se ceva mai târziu. Abia în anul 1964, ultimii consilieri sovietici vor părăsi România” (p. ).
Ar fi şi acesta un factor atenuant. Totuşi, excesul de zel al structurilor autohtone de atunci te încrâncenează ca, de altfel, şi comportamentul actualei birocraţii, când are pe agendă problemele românilor din afara frontierelor. „În zilele următoare s-a întocmit un decret pentru pedepsirea criminalilor de război, iar în luna ianuarie s-a publicat lista acestora, fiind aprobată de Consiliul de Miniştri. Deşi Gherman Pântea nu figura pe lista sovieticilor, totuşi Consiliul de Miniştri l-a trecut şi pe el pe lista criminalilor de război, dat fiind că arestarea sa se ordonase încă de la 24 august 1944, la cererea generalului Potopeanu. Pe cât de paradoxală, pe atât de dramatică situaţie: sovieticii vroiau să-l salveze pe Pântea, dar românii căutau cu orice preţ să-l înfunde în puşcărie. Credem că o analiză serioasă a unor cazuri similare ar arăta că nu este singurul de acest gen”( )
La finele anilor 50 ai secolului trecut începuse persecutarea în masă a foştilor politicieni basarabeni, nord-bucovineni şi transnistreni, când „arestările se ţineau lanţ, iar instanţele aplicau pedepse deosebit de grele pentru orice „fleac“. Erau arestaţi oamenii nevinovaţi cu nimic, numai pentru faptul că au îndeplinit funcţia de parlamentari în legislativul dinainte de război, precum Alexandru Iacoban, cavaler al ordinului Mihai Viteazu. Au fost scoşi din funcţii oameni care în noul regim îndeplineau funcţii minore, ca Petre Cuciujna, paracliser la biserica Mavrogheni din Şos. Kisseleff. Despre acesta organele de Securitate pretindeau că ştiu de la el că Pântea este „singurul basarabean capabil de activitate subversivă pe linia fugiţilor de regimul sovietic… Interesant este că, în pofida prigoanei dezlănţuite de organele de represiune, basarabenii căutau să-şi menţină „moralul ridicat“, considerând că va veni timpul când toţi se vor întoarce la locurile de unde au plecat”. ( )
Astfel, refugiaţii din teritoriile ocupate şi descendenţii acestora, în lunga perioadă de persecuţii şi umilinţă, au rămas patrioţi români. Sunt cetăţeni loiali ai ţării-mamă România, de care este legată speranţa noastră în restabilirea dreptăţii.
Aflând adevărul, tânăra generaţie de basarabeni, nord-bucovineni, herţeni şi transnistreni va şti să reacţioneze adecvat la miturile propagandei bolşevice. „Se știe că miturile şi ideile implementate în mintea unei națiuni pot fi atât foarte benefice, mobilizând-o la fapte mărețe, cât şi extrem de contraproductive. Sunt benefice atunci când sunt generate din interiorul națiunii şi nefaste atunci când vin din exterior, fiind implantate de dușmanii acestei națiuni. Unul dintre aceste mituri este binecunoscuta „palmă a jandarmului român”. In multitudinea de probleme ale zilei de astăzi cred, totuși, că şi acesta este un subiect important, în care ar trebui să vină cu o expertiză cercetătorii. Găsesc această chestiune una de importanţă vitală acum, pentru că mitul despre „palma jandarmului român” afectează mult atitudinea noastră faţă de frații de peste Prut. Acest mit trece ca o sârmă ghimpată prin inimile noastre, făcând ca prăpastia care ne desparte să rămână la fel de adâncă. Şi nu are niciun rost să dam jos sârma ghimpată de pe Prut, dacă sârma din inimile noastre rămâne rece şi... intactă. (Dr. Stelian Manic, University of Adelaide (Australia). Un alt fel de sârmă ghimpată: palma jandarmului român. „Timpul”, 28 februarie 2010).
Colapsul imperiului sovietic a însemnat pentru noi, înainte de toate, revigorarea idealului de reîntregire naţională şi de revenire a României la statutul ei legitim şi firesc de dinaintea anului 1940. Aşa cum s-a întâmplat cu Germania şi cu republicile baltice.
Proiectul intitulat Făuritorii unităţii naţionale – seria Basarabia necesită un sprijin la cel mai înalt nivel deoarece ne confruntăm în continuare cu recidiva comunismului şi metamorfozele imperialismului sovietic. Monografiile şi ediţiile de documente despre corifeii luptei naţionale „ar putea furniza răspunsuri sau explicaţii la multe din dilemele şi frământările actuale legate de existenţa celor două state româneşti şi viitorul acestora”.
Cunoscând istoria mişcării unioniste, am putea identifica căile pragmatice de fortificare a tuturor premizelor de renaştere, reintegrare spirituală şi economică a românilor de pretutindeni.
Ca unionist, consider necesar să căutăm soluţii şi prin studiul comparativ al trecutului. Cunoaşterea istoriei ne ajută la crearea unui spaţiu economic şi cultural unitar pentru toate teritoriile locuite de români, printr-o sincronizare armonioasă cu procesul de integrare europeană.
Noi, unioniştii, promovăm teza dreptului etnicilor români de pretutindeni la cetăţenia statului român, precum şi dreptul de a circula şi activa liber în teritoriul naţional şi cel european.
Combatem discriminarea etnicilor români pe criterii istorico-regionale (munteni, olteni, bănăţeni, ardeleni, moldoveni, basarabeni, bucovineni, transnistreni, macedoneni, vlahi etc.)
Contracarăm românofobia, procesele deznaţionalizării brutale şi silenţioase la care este supusă populaţia românească din teritoriile înstrăinate.
Milităm pentru obţinerea unui cadru juridic ce ar permite punerea în practică integral a rezoluţiilor adoptate la Primul Congres Mondial al Refugiaţilor şi Descendenţilor acestora din teritoriile ocupate de imperiul sovietic (Iaşi , 30 iunie-2 iulie 1995).
Acordăm întotdeauna, în mod conştient şi organizat, voturile noastre candidaţilor unionişti, atât pentru parlamentul de la Bucureşti, cât şi pentru cele de la Chişinău şi Kiev. Şi transmitem, ori de câte ori avem ocazia, mesajul nostru tuturor românilor:
„Nu vorbiţi de iubire, iubiţi-vă! Nu vorbiţi de Unire, uniţi-vă!”.
Mircea Druc
|
