- Domnule Mircea Druc, ce v-a determinat să scrieţi prefaţa la o carte despre Gherman Pântea? Ce mai înseamnă el pentru spaţiul românesc actual? 

Anul acesta, o bună parte a presei  din Republica Moldova, Ucraina şi Rusia a declanşat o deşănţată isterie antiromânească. De parcă s-ar fi terminat războiul acum un an. Iar la Bucureşti ar fi în plină desfăşurare procesele criminalilor de război. Contrariat de asemenea recidivă, îmi exprim regretul că nu avem traduse în limba rusă  trei monografii: Michael Stivelman – “La marche de la mort”, Rio de Janeiro, 1999; Şerban Alexianu – “File din viaţa tatălui meu”, Chişinău, 2007; Ion Constantin – “Gherman Pântea - între mit şi realitate”,   Bucureşti, 2010.

 Încerc un sentiment de culpă. De parcă aş fi fost implicat direct şi personal în evenimentele descrise în aceste lucrări. Mărturiile şi documentele prezentate de autori mă forţează să întreprind ceva. 

M-am născut  şi am copilărit pe aceleaşi meleaguri  de unde au pornit în lume basarabenii Michael Stivelman şi Gherman Pântea. Primul, fiind mai aproape de generaţia părinţilor mei, a trăit, până în 1944, în România regală. Eu, până la 50 de ani, am trăit în URSS. I-am descoperit cartea la finele anului 2003. Era cu puţin  timp înainte de revenirea mea din Brazilia. De aceea  nu am reuşit să-l cunosc, la Rio de Janeiro. Regret şi mai sper să ne cunoaştem.

Ironia destinului!  Bunicul lui Michael Stivelman fuge peste Prut, în august 1905, ca să scape  de execuţia pusă la cale de autorităţile ţariste. După 12 ani, când Basarabia se uneşte cu România, el revine la familia sa, la Secureni.  Iar în  martie 1944, nepotul  este salvat datorită intrării trupelor sovietice în Basarabia. Din acel moment, basarabeanul Michael Stivelman este un om liber şi în siguranţă. Concomitent, însă, odată cu ocuparea  Basarabiei de către  sovietici, începe şi calvarul basarabeanului Mircea Druc, care a durat până în decembrie 1991, când Uniunea Sovietică  a dispărut.

 - Cui mai foloseşte evocarea unor asemenea personalităţi, într-o lume tot mai marcată de ignoranţă şi de sărăcie? 

Gherman Pântea,  legendarul  primar al Odessei, este din generaţia bunicilor mei. Am învăţat în aceeaşi şcoală din Zăicani. Am certitudinea că, odată publicate toate documentele din arhivele sovietice, l-ar mai reabilita încă odată. Dacă  nu ar fi  fost explozia aceea… Dacă nu s-ar fi declanşat prigoana evreilor… Dacă nu era în vigoare antisemitismul lui Hitler, istoriografii ar fi vorbit astăzi de eliberarea Odessei de teroarea bolşevică şi  de „fenomenul Gherman Pântea”… Dar istoria nu se face cu „dacă”…

Vreau, de asemenea, să fie tradusă în limba rusă şi monografia lui Şerban Alexianu despre  tatăl său, guvernatorul Transnistriei, profesorul  Gheorghe Alexianu, în perioada 1941-1944, achitat de tribunalul de la Odessa şi executat în propria lui ţară.

Nimeni, dar absolut nimeni,  nu are dreptul să pună la îndoială cele trăite de un om pe viu. Nici să  amâne sine die repararea unei  nedreptăţi  istorice.

 - A reabilita nu înseamnă şi a ierta. “Cei drepţi între popoare” au fost şi atât. Lor trebuie doar să li se recunoască probitatea morală. Nu credeţi că avem prea multe «reparaţii» de făcut ? 

În viziunea mea, a repara o mare nedreptate istorică înseamnă:

•  să  ceri reabilitarea României şi să absolvi pe toţi românii condamnaţi  pentru că "au atacat Uniunea Sovietică" şi au luptat contra comunismului ;

• să accepţi adevărul mărturisit al lui Michael Stivelman şi al miilor de evrei basarabeni, bucovineni şi herţeni, care au împărtăşit aceeaşi soartă;

• să ceri  rejudecarea  şi, după caz, reabilitarea  celor condamnaţi  sau acuzaţi  în dosarele  „Transnistria 1941-1944",  „Basarabia şi Transnistria, 1944-2007";

•  să permiţi  istoricilor să vină doar cu probe, documente şi fapte,  iar  justiţia să-şi spună cuvântul.

 - Dmitri Medvedev şi Vladimir Putin au cerut în repetate rânduri să nu se rescrie istoria sovietică. Consiliul Europei nu a izbutit să condamne comunismul printr-o rezoluţie formală. Mai mult, reprezentanţii comunităţilor evreieşti din Ucraina au dat recent un comunicat prin care cereau să nu se rescrie istoria sovietică şi să nu se pună semnul egalului între comunism şi nazism. Este totuşi un front destul de larg pe care trebuie să lupte românii care încă îşi mai caută dreptatea pentru morţii lor, nu credeţi? 

- Nimeni nu are dreptul să pună la îndoială, a priori, mărturiile şi faptele,  oricât de subiective ar părea în anumite situaţii concrete.

Păcatul  cel mare nu este al României. Nici al fiilor ei martirizaţi. Este al guvernanţilor de atunci. Ei, în iunie 1940, au acceptat ultimatumul sovietic, deşi aveau exemplul Finlandei, şi astfel am ajuns la Odessa…

Păcatul nostru, al românilor şi al evreilor, este că nu am putut evita teroarea. O teroare  alternativă contra compatrioţilor noştri evrei şi români.

De aceea pledez pentru  valorificarea integrală a documentelor de arhivă  şi de ce nu, pentru un proces istoric echitabil: 

• în numele  tuturor basarabenilor, nord-bucovinenilor şi herţenilor, indiferent de etnie;

• în numele  celor care au cunoscut pe viu teroarea roşie, deznaţionalizarea brutală în perioada 1940-1951, deznaţionalizarea silenţioasă după 1951,  proces care durează şi în prezent;

•  în numele grupului de tineri din Orhei  judecaţi de Tribunalul districtual Odessa şi executaţi  în noaptea de 23 spre 24 iunie 1941, când Armata Română începuse  eliberarea Basarabiei răpite cu un an în urmă;

• în numele refugiaţilor basarabeni, nord-bucovineni şi transnistreni (1940, 1941, 1992);

• în numele deportaţilor din teritoriile naţionale răpite (1941, 1949, 1951);

•  în numele a trei mii de lucrători CFR din Basarabia  judecaţi, executaţi, deportaţi;

•  în numele victimelor mobilizării totale, efectuate de sovietici în Basarabia şi Nordul Bucovinei (1944);

•  în numele celor peste 200 de mii de basarabeni decedaţi în timpul foametei provocate de autorităţile sovietice de ocupaţie (1946-1947);

• în numele victimelor colectivizării forţate a ţăranilor basarabeni şi nord-bucovineni (1944, 1949, 1951);

• în numele celor 11 212 familii de basarabeni, deportate în Siberia şi Extremul Orient.   

 - Nu vă temeţi de etichetele care se lipesc atât de uşor şi astăzi?  

Se vor găsi, desigur, doritori  să mă înscrie  şi pe mine la „naţionaliştii  est-europeni, care, în numele  ostilităţii faţă de Uniunea Sovietică, încearcă să justifice anumite atrocităţi". Ironia destinului! Ivan Kiroglo şi Olesi Stan din Chişinău cer imperativ să fie judecat pentru genocid „călăul poporului găgăuz Mircea Druc". Ei bine, sunt dispus să intru în boxa acuzaţilor. Să mă judece cel  mai îndreptăţit  tribunal din lume.

Dacă cineva  este capabil să  vorbească despre „genocidul găgăuzilor",  cauzat de unioniştii basarabeni, înseamnă că o mare nedreptate istorică se repetă. Sau  că nimeni nu vrea să înveţe nimic din erorile trecutului. Iar eu mă simt îndreptăţit să cer un proces. Să  limpezim odată apele! Să stabilim adevărul, dacă suntem oameni liberi şi nu impostori, fiinţe rătăcite sau provocatori.

 A consemnat Viorel Patrichi 

Arena 

Marţi, 23 Noiembrie 2010 08:53