„Potenţialul spiritual acumulat de sfinţi, prezicători, întemeietori ai religiilor mondiale este în prezent aproape în totalitate epuizat, iar gândirea strategică neevoluată reprezintă un pericol serios…

 S. N. Lazarev

În căutarea unei noi identităţi 

Un paradox al timpurilor noastre: este mult mai uşor să fii naţionalist decât să vorbeşti, să scrii despre naţionalism. Cunosc acest lucru din propria-mi experienţă, când se întâmpla să joc rolul de „comunist-internaţionalist” convins şi belicos. Drept ilustraţie a tezei ar putea servi şi Memoriul adresat de M. G. Druc preşedintelui Comitetului Controlului de Partid de pe lângă CC PCUS, tovarăşului Pelşe Arnold Ianovici, în aprilie 1974. Încercările destinului şi drumul parcurs m-au convins că doar naţionalistul are garantate imunitatea şi o identitate salvatoare. În acelaşi timp, el se expune unui risc permanent.

Printre internaţionalişti s-a format o mare castă de „politologi”. Unii provin direct din rândurile foştilor profesionişti  în catehizisul sovietic  al „ştiinţelor sociale”. Aceştia inundă acum  mass-media, site-uri şi blog-uri, continuând să propage  tipul de colonialism sovietic.  Iar politica de rusificare a Kremlinului  „experţii” în cauză o servesc drept rezolvare ideală a problemei naţionale şi ca un proces firesc de „internaţionalizare”. Mulţi dintre ei  cer reabilitarea abordării marxiste sau leniniste  a naţiunii. Alţii vor o revenire la teoria şi practicile  staliniste,  în general, precum şi renaşterea unui  imperiu, fie  comunist,  ţarist, pravoslavnic sau liberal. 

Aroganţa fabuloasă  a internaţionaliştilor se manifestă pretutindeni.  Ostentativ, cu trandafiri (garoafe) la petliţă, ei se afişează ca unicii apărători ai libertăţii. Nu-i stinghereşte nici un pic faptul că sunt reprezentaţii  unor doctrine în numele cărora  au fost deja decimate  sute de milioane de oameni. Au trecut două decenii,  însă majoritatea internaţionaliştilor resping cu încăpăţinare categoriile cu ajutorul cărora Mihail Gorbaciov şi naţionaliştii restructurau regimul osificat. Am în vedere fenomene precum fronturile populare din coloniile sovietice, descentralizarea, transparenţa, pluripartitismul, libertatea presei, migraţia, emigraţia, privatizarea şi investitorii străini. Ei blestemă şi înfierează naţionaliştii, care  sperau să iasă din impas atacând birocraţia, corupţia, degenerarea, mafia, cenzura şi  multe alte puncte vulnerabile ale realităţii  sovietice. 

Internaţionaliştii nu s-au sinchisit niciodată că metodologia lor nu include categoriile şi noţiunile folosite de naţionalişti pentru a înţelege ce s-a întâmplat în URSS. Ei nu admit instrumente de analiză, care să permită sesizarea şi interpretarea unor evenimente ca invazia, comportamentul colonial, deportările, asimilarea brutală şi silenţioasă,  crimele,  care au însoţit procesul de edificare  a  lagărului socialist . 

Fiind una din principalele ideologii, naţionalismul concurează cu liberalismul şi socialismul. Contradicţia dintre cele două forţe enorme şi diametral opuse – „naţionalismul natural” şi „internaţionalismul artificial” reprezintă problema cheie în strategia de supravieţuire la scara întregii planete. Geneza şi dinamica naţionalismului revin în actualitate, în special în Rusia postcomunistă. Odinioară regimul sovietic finanţa şi edita la Praga o revistă internaţională „Problemele Socialismului”. În prezent, la Moscova apare o revistă solidă „Problemele Naţionalismului”. Cercetătorii ruşi folosesc frecvent noţiunea de „национализмоведение („naţionalismologie”, „Ştiinţa Naţionalismului”).  

Un suport considerabil pentru „Naţionalismul ştiinţific” ar putea servi  şi manualul „Naţionalismul ca ideologie politică”, apărut la Moscova în 2005. Autorul  lucrării Vladimir Malahov, doctor în ştiinţe politice, decanul facultăţii de ştiinţe politice a Şcolii superioare de ştinţe sociale şi economice evidenţiază cele trei funcţii de bază, pe care le exercită naţionalismul în societatea contemporană. E vorba de aspectul ideologic, politic şi psihologic, de: funcţia de legitimitate,  funcţia de mobilizare şi funcţia de  compensare. 

Apropo, pentru românii basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni retorica naţională îndeplineşte, în principal, o funcţie compensatorie, ajutându-i să suporte traumele suferite după raptul teritorial din 28 iunie 1940. Iar în procesul de destrămare a imperiilor, inclusiv a celui sovietic, naţionalismul a servit drept instrument de mobilizare şi consolidare a maselor. El reprezintă ultima ratio cu ajutorul  căreia naţionaliştii pot rezolva problema legitimităţii frontierelor naţional-statale.  

Oamenii care aderă la mişcarea de eliberare naţională cunosc sensul unei atare opţiuni. Lupta naţională,  în contradicţie cu lupta de clasă, înseamnă: să-ţi găseşti o familie spirituală; să descoperi un mediu, unde fiecare persoană în parte poate să identifice forma şi esenţa a ceva către care, în subconştient, a tins mereu, din totdeauna. Drept confirmare a tezei sunt fenomenele  precum „explozia demografică”, „supraorganismul”, „instinctul de perpetuare a speciei” şi „experienţa strămoşilor”, focalizată într-un singur parametru – „fosfataza alcalină”. 

Un exemplu. În plan biologic, probabilitatea că se va naşte un copil de gen masculin sau feminin este egală. Şi anual  se nasc aproximativ acelaşi număr de băieţei şi fetiţe. După război, însă, în ţările care au suferit pierderi mari de populaţie masculină, se observă o creştere spontană a natalităţii în care băieţii predomină. Un alt exemplu. La termite, capacitatea de a construi apare doar atunci când există o anumită cantitate de insecte care să formeze un fel de „organism difuz”. Încă un exemplu. Păsările sălbatice în timpul migraţiei  nu au călăuză care să ghideze cârdul. În şase cazuri din zece, în fruntea stolurilor migratoare zboară păsări tinere, care au ieşit din găoace vara aceasta. Căile de parcurs  se întind uneori pe mii de kilometri. Exemplarele tinere nu cunosc aceste rute. O pasăre singură, bătrână sau tânără, nu ştie încotro să zboare, stolul însă cunoaşte drumul. Rătăcită de cârd, o pasăre singură începe să se agite haotic şi de regulă piere… 

În general, organismul uman are mai mulţi parametri de genul „fosfatazei alcaline”. Când antropologii şi geneticienii vor determina şi vor confirma statistic rolul fiecărui parametru, se va putea recomanda, probabil, pentru fiecare om,  un stil de viaţă individual, pornind de la experienţa strămoşilor săi biologici. „Omul depozitează în organismul său memoria milenară a străbunilor. Calea, parcursă de poporul său, este codificată în gene. A cunoaşte şi a descifra acest cod înseamnă discretizarea unor precepte de importanţă  vitală pentru viitor” («Московский комсомолец», № 7, пятница, 9 января 1981 г. ) 

Aşadar, cunoştinţele, deprinderile, instinctele autoconservării, strategia alimentară, funcţionează şi ating scopuri finale doar atunci când  fiinţele, indivizii se află împreună. Când exemplarele constituie un ansamblu de fiinţe. O atare entitate sau totalitate se creează în lumea animală, în societatea umană şi chiar în regnul vegetal. Acest cumul de exemplare reprezintă un „supraorganism”. 

Concluzia savanţilor antropologi se reflectă şi în concepţia naţionaliştilor ruşi contemporani. Valerii Solovei, de exemplu, susţine că poporul ca integritate există, înainte de toate, în calitate etnică; etnicitatea e mai importantă decât economia, cultura şi politica; etnicitatea e de natură biologică sau, în cel mai bun caz, biologico-socială. A fi etnic rus, german, francez etc., înseamnă  o problemă „de sânge” şi „de pământ”. O coincidenţă între biologic şi cultural-psihologic exprimată prin arhetipuri naţionale. ("Русская история: новое прочтение". М., 2005). 

Un alt autor rus A. A. Dobrovolski (Dobroslav) în lucrările sale numeroase,  expuse pe  site,  explică cu pasiune : 

Instinctul rasial este congenital şi nu poate fi dezrădăcinat. Idealul purităţii  rasiale străvechi  trăieşte în subconştientul  poporului şi se întruchipează  în reprezentările sale despre frumuseţea umană. 

Naţionalismul sacru, ca moştenire ancestrală, este axat pe un fundament iraţional de nestrămutat, este întipărit în sânge şi trăieşte în inimi. Vorbind în limba biologiei, naţionalismul este programat genetic.  

Naţionalismul  nobil  reprezintă un ecou puternic  al actelor de eroism ale strămoşilor în sufletele urmaşilor. Acesta îşi trage forţa sa uimitoare şi inepuizabilă din acel aliaj integru al subconştientului denumit „sufletul poporului”, care  este, înainte de toate, memoria  colectivă… Voinţa străbunilor înseamnă voinţă naţională. 

Naţionalismul rus  are rădăcini naturale în sensul strict al cuvântului, el creşte din ataşamentul omului faţă de pământul natal. Patria înseamnă în primul rând natura natală. Naţionalismul rus  constituie dreptul sfânt al naţiunii  originare de a fi stăpână în propria casă şi de a avea un guvern naţional rus. Naţionalismul rus înseamnă ordinea rusă: problema naţională  în Rusia  să fie rezolvată,  într-un final, de către ruşi! Vocaţia principală a naţionalismului rus este măreţia naţiunii! Statul  să devină în mod exclusiv o unealtă a voinţei naţionale. Binele patriei  şi onoarea rusă mai presus de orice!... 

Evident, Etnocentrismul reprezintă o structură biopsihică înnăscută, are rădăcini atavice şi un statut de constantă istorică. Odată provocat, erupe. De-a lungul secolelor, naţionalismul clasic a dărâmat imperii. Tot el a împins comunismul în istoria utopiilor moarte şi nu capitalismul. Expansiunea şi influenţa străină provoacă întotdeauna un avânt al resurselor biologice şi culturale de supravieţuire. Şi în viitor aspiraţiile micilor naţiuni captive se vor manifesta energic. Rezistenţa acestora se va încrâncena pe măsură ce internaţionaliştii aplică metodele asimilării agresive: invazia militară, genocidul, deportările.  

La finele anilor 60 locuiam în căminul doctoranzilor  al Academiei de Ştiinţe a URSS pe bulevardul Vavilov din Moscova. Aveam acolo mulţi colegi de naţionalitate kazahă. Eram nedumerit de atitudinea lor  faţă de epopeea „pământ desţelenit”. Unii  percepeau negativ faptul  că eu, moldoveanul Mircea Druc, am plecat  voluntar, pe foaie de drum komsomolistă, ca să „ajutăm poporul frate kazah”. Eu puteam fi mândru că am lucrat  în Kazahstan tractorist, combainer şi am fost decorat cu medalia «За освоение целинных земель». Toate astea însă nu provocau decât emoţii negative intelectualilor kazahi. Eram considerat o victimă tipică  „a aventurii hruscioviste şi a propagandei  Centrului”. 

De la acei colegi am aflat că intelectualii kazahi lansaseră un apel ilegal: „Nu vrem să fim minoritate naţională  în ţara străbunilor noştri!” Drept rezultat, chiar şi familiile kazahilor şcoliţi din mediul urban începuseră să aibă nu mai puţin de zece copii. Astfel ei contracarau neocolonialismul sovietic. Într-o situaţie similară, „mamele –eroine” din RSSM  locuiau în marea majoritate la ţară. Iar balticii, caucazienii, ucrainenii, pentru a supravieţui în condiţiile invaziei noilor colonişti-internaţionalişti din „republicile sovietice frăţeşti”, declanşau alte mecanisme, care nu erau neapărat biologice (demografice). 

Interesant, cum o fi apreciind elitele kazahe situaţia în prezent? Aidos Sarimov, de exemplu, fost colaborator al Institutului de cercetări strategice din Kazahstan, sef de sector în administraţia prezidenţială a ţării, în prezent director al „Fondului Altânbek Sarsenbaev” constată:

„Există două mari adevăruri, evidente  pentru mine. Nu putem considera că situaţia actuală va fi una permanentă. Situaţia se schimbă rapid.  Acum se desfăşoară un proces de maturizare a părţii kazahe din societatea Kazahstanului. Putem spune că a început a doua etapă  de autodeterminare  naţională. Al doilea adevăr: kazahii au devenit o majoritate naţională reală. Până la acest moment, majoritatea intelectualităţii naţionale şi-a format concepţiile în condiţiile  în care kazahii constituiau o minoritate naţională. De aici şi tonul gălăgios, uneori  cam isteric al declaraţiilor şi acţiunilor, de aici şi lozincele peste măsură de vehemente. Dar lucrurile se schimbă.  Treptat, am ajuns în momentul când elita Kazahstanului  devine o elită naţionalistă. Acest fenomen constituie un proces obiectiv, o condiţie de supravieţuire a naţiunii şi statului kazah.  Şi astăzi orice persoană lucidă îşi dă seama că ideologema actuală – „ţara cu 130 de naţionalităţi”, adică  acel pilon pe care se ţine ideea unui Kazahstan multinaţional  - această construcţie mâine nu va mai rezista la un control demografic. Privind obiectiv, peste treizeci de ani populaţia rusă a Kazahstanului se va diminua până la patru-cinci procente. Elita ţării va fi alta. În atare condiţii limbile engleză şi chineză, la fel ca şi limba kazahă, se vor bucura de o popularitate mai mare decât limba rusă. Faţă de aceasta se cuvine să avem o atitudine normală” (http: //www.regnum.ru/news/   11. 07. 2009). 

O altă lume e posibilă?... 

Cezare Lombroso, pe care îl respect pentru opera sa, scrie inspirat despre „misoneism”. O atitudine înnăscută şi sistematică de respingere a tot ce este modern. Un fel de rigiditate faţă de noile idei şi soluţii. Misoneismul, ca rezistenţă oarbă la orice inovaţie, reprezintă expresia exagerată a legii inerţiei, care acţionează în viaţa umană individuală şi colectivă.   

La facultatea de psihologie a Universităţii „Lomonosov” din Moscova am studiat un fenomen diametral opus misoneismului: atracţia instinctivă faţă de tot ce este nou, pasiunea schimbului de decor, teama de „a te fixa”. Pentru denumirea ştiinţifică a acestui aspect comportamental am propus noţiunea de „filoneism”, ca o trăsătură a caracterului uman.   

În cadrul unei cercetări speciale pe bază de contract,  am elaborat  şi omologat o „Tipologie comportamentală a personalului de conducere în condiţiile implementării practice a inovaţiilor ştiinţifico-tehnice”. Folosind diverse metode psihosociologice am investigat circa două mii de manageri profesionişti din capitala URSS  şi  regiunea Moscovei, din RSSM şi RSSU.  Cercetarea avea drept obiectiv evidenţierea reacţiilor şi acţiunilor tipice ale conducerii economice de vârf, legate de proiectarea şi aplicarea sistemelor informatice şi informaţionale, sistemelor de control a calităţii producţiei, sistemelor ergonomice  şi a altor inovaţii aflate pe agendă în perioada respectivă. 

În  rezultatul cercetării s-a constatat că şefii de rang superior se împărţeau în:

• „conservatori înnăscuţi” (misoneişti) – 33%;

• activişti, iniţiatori, animatori (filoneişti) – 8%;

• „căldicei, centrişti” (expectativi) - 52% şi

• „constructivişti creativi” (inovatori) – 7% 

Descopeream astfel că „în toiul revoluţiei tehnico-ştiinţifice” şi a „emulaţiei  celor două lagăre -  socialist şi capitalist” competitivitatea „Uniunii Sovietice – făuritoarea bazei tehnico-materiale a comunismului” era asigurată practic doar de cele 7% de „revoluţionari autentici”. Un factor important dar ignorat de cei care investighează cauzele stagnării şi  ale colapsului Imperiului Sovietic. 

Mă  întrebam atunci: „În plan psihologic, eu personal cam pe unde mă încadrez în respectiva tipologie comportamentală?” Cred că îmi sunt străine cele două extreme – misoneismul şi filoneismul. Atât dorinţa de a păstra cu orice preţ un  status quo („doar de-oi muri eu!”), cât şi pasiunea de a reforma şi restructura până în pânzele albe. Am fost şi rămân  un visător constructivist. Cred sincer în binele stabilităţii, dar şi în necesitatea schimbării, fiindcă prea multă ordine duce la sclerozare, iar  o dezordine accelerată  devine distructivă.   

Fiind un etnic român, mi-am dorit din totdeauna să văd şi conaţionali de ai mei printre deschizătorii de drumuri. Iar drept elite naţionale să-i venerez pe acei liderii, care renunţă treptat la modul tradiţional de a face politică. Care îşi apără identitatea indiferent dacă sunt la guvernare sau în opoziţie, parlamentari sau extraparlamentari. După căderea dictaturii comuniste (sau lovitura de stat) din decembrie 1989, speram că elitele vor iniţia edificarea unei „alte Românii”, aducându-şi aportul creativ la elaborarea unei strategii de supravieţuire în Era Globalistă.  

Anticipând reproşuri, mă întreb frecvent care va fi evoluţia  în spaţiul românesc post-decembrist şi post-sovietic? Va triumfa în România Deminternul prin trecerea definitivă de la economia de piaţă la o „societate de piaţă”? Ar fi capabilă oare naţiunea română, sau vreun partid politic, să aleagă vectorul „aventurii istorice”? Sunt predispuse elitele noastre să caute o cale nouă, de pionierat, fără să aibă suficiente cunoştinţe de exploratori? 

Nu ştiu. Răspunsul îl poate da numai Viitorul. Ceea ce ştiu însă prea bine, este că românii au servit deja, ca şi alte popoare, drept material uman, pe care internaţionaliştii şi-au testat unul din marele lor experimente. Am văzut cu ochii mei eclipsa totală din Cetatea Soarelui. Astăzi asist uluit la recidiva Kominternului în Basarabia. Astfel, îmi dau bine seama că generaţiile de români, care au trăit pe viu "aventura comunistă", ar putea, mai curând, să se întoarcă înapoi, în loc să adere la o doctrină politică inedită, ieşită din comun. Puţini români ar mai avea curajul s-o ia de la început, să participe la o nouă şi mai mare aventură.  

Dar de ce, aventură? Fiindcă nimeni nu a finalizat intenţia de a consolida „o viguroasă mişcare ştiinţifică, ce va împleti frumuseţea Gândirii cu trăinicia Faptei", făurind astfel Ştiinţa Naţiunii, la care visa marele sociolog român Dimitrie Gusti. Fiindcă nimeni în lume nu a declanşat încă supra-lupta pentru o Civilizaţie Etnosistemică.

Bineînţeles,  această supra-luptă este  opţiunea  mea personală. Ea mă face să-mi trăiesc neabătut, până la capăt,  propria aventură, în  sensul formulat de Didier Regnier: „Aventura este libertatea noastră supremă, cea care nu poate fi supusă, reglementată, programată. Aventura este o modalitate unică de a-ţi aparţine, de a dilata în permanenţă limitele noastre omeneşti... Aventura e o soluţie elegantă de a ne trăi, la etapa maturităţii, visele copilăriei".  

Solitar, încă din anii de studenţie, mi-am însuşit principiul: „Fă-ţi drum din mers, vindecat de iluzii!". De iluzia Adevărului, Perfecţiunii, Absolutului, Revoluţiei, Progresului. Întotdeauna Adevărul este parţial. Perfecţiunea,  Absolutul nu există, nu pot fi atinse. Revoluţia  este mai curând distructivă decât salvatoare. Progresul nu e nicicând  atât de mare  precum se afirmă adeseori. 

Încerc mereu, în limita posibilităţilor, să aplanez  disputele şi confruntările în termeni precum: „Aut, aut, tertim non datur!” Astfel, dilema „tradiţie sau modernitate" nu-şi mai are loc în opţiunile mele etnocentriste. Promotorii spiritului autohton şi avocaţii teoriei sincronizării prin imitaţie,  îşi egalează şansele. Nici mitologia conflictului „iremediabil" dintre aderenţii doctrinei „de stânga" şi a celei „de dreapta" nu mai are nici un credit. Convingerea multora  că marea confruntare politică „stânga-dreapta" ar decide destinele  oamenilor constituie o gravă eroare, teoretică şi practică. 

Cuget simultan ceea ce până în prezent nu a fost abordat decât  în contradictoriu. Caut sintonia celor două  tendinţe antagoniste: una de a fixa ceea ce  s-a realizat deja, cealaltă de a suprima gradual ceea ce  este consacrat, pentru a pune în loc o realitate superioară. La nivel interpersonal, mă aventurez să netezesc asperităţile  şi caut să „merit iubirea aproapelui meu”. Mi-ar plăcea să fiu „de aici şi de dincolo”, cu aceeaşi intensitate şi „în acelaşi moment”.  

Până la destrămarea Imperiului sovietic, fiind captiv în cazarma comunistă, încercam să evadez. În sensul direct al cuvântului sau măcar mintal. Solidare, micele naţiuni captive au demolat „şandramaua bolşevică” şi, din fugă, au nimerit în „bordelul societăţii de consum”. Să fi intuit cumva că peste două decenii  voi agunge să iau act de justa sentinţă  dată de academicianul Florin Constantiniu  - o autentică şi mare   conştiinţă naţională, m-aş fi comportat, probabil, relativ mai moderat. Atât pe baricadele democraţiei, cât  şi în lupta vieţii, în general. 

„În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie '89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate… În raport cu 1859-1878 şi 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decât infime temeiuri de satisfacţie şi deloc de mândrie… Din 1989, societatea românească a fost profund divizată…, lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului …  Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politica şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi” - Extras dintr-un interviu realizat de Ion Longin Popescu pentru "Formula AS", publicat Joi, 25 noiembrie 2010   

În fine, cu toate că ne-am întors înapoi, la starea de spirit din preajma primei conflagraţii mondiale, acum parcă sunt liber. Mă simt mai împăcat decăt în „paradisul internaţionalist sovietic”. Şi, trăind într-un haos opţional generalizat, sub presiunea alternanţei, al imperativului unor decizii individuale de risc, mă preocupă din nou căutarea unui Remediu. Astfel, mă îndrept virtual către Paradigma Etnosistemică. 

Desigur, după 2007, toate modelele  vechi  sau  mai recente, recomandate românilor de  către politicieni şi profeţi, s-au redus  la o singură soluţie: integrarea euro-atlantică. Şi acum tot românul, vorba vine, nu aşteaptă decât  strategiile post-aderare elaborate de guvern şi de partide. Prin această opţiune vom putea oare escalada infinitele crize conjuncturale şi de sistem? Vom reuşi, într-un final, să-i scoatem pe români din izolarea geopolitică, impusă pe rând de turci, fanarioţi, maghiari şi slavi? Să sperăm că de datata aceasta am ales corect Remediul. De-o fi bine, de-o fi rău, timpul le clarifică pe toate. Inclusiv scenariile futuriste.   

Cu siguranţă, însă, şi acest panaceu euro-atlantic necesită o diagnosticare exactă: care sunt aspiraţiile, alternativele, opţiunile românilor, inclusiv  a celor din afara  frontierelor statale? Este strict necesară şi urgentă o viziune comună. Dar nicidecum asupra a ceea ce a fost, ceea ce este sau  ceea ce va fi România. Nu are nici un rost să polemizăm  pe tema: prezent, trecut şi viitor.  Mai important, decisiv şi constructiv ar fi să ştim cu certitudine ceea ce  vrem să fie România integrată într-o lume schimbătoare, în căutare de soluţii la provocările globalismului.

Construcţia unei "alte lumi" şi a unei „alte Românii” este necesară şi posibilă. Printr-o sinteză a aspiraţiilor pozitive pe care cei de stânga şi cei de dreapta, internaţionaliştii şi naţionaliştii, euro-optimiştii şi euro-scepticii le manifestă alternativ şi disparat. Printr-un alt mod de a vedea destinul uman, destinul Uniunii Europene şi al Planetei în general. Printr-o altă atitudine faţa de viaţă. Printr-un alt tip de raţionalitate, gândire şi conduită, care să excludă maximalismul, extremismul, radicalismul, totalitarismul.   

Când globaliştii declară ostentativ că sistemul lor de guvernare şi dezvoltare economică nu are alternativă, involuntar se înfiripă în cuget protestul şi speranţa. Ştiu că, pretutindeni în lume, se va declanşa o mişcare transnaţională de repudiere a fatalismului unui singur drum.  

Să fiu, însă, înţeles corect. Când gândesc o „altă Românie” şi o   „altă lume” nu anticipez o nouă aventură socio-politică. Am în vedere un Proiect Autohton, capabil să răspundă la întrebările  nerezolvate sau încă neformulate. Şi, principalul, să includă o viziune proprie despre lume, o alternativă a Renaşterii în contextul Europei integrate. Un Model Identitar al românilor având la bază sinergia  valorilor provenite din două surse: 

1) fondul tracic, latinitatea europeană, conservatorismul anglo-saxon, constructivismul germano-nipon, sionismul consecvent;

2) biofilia, bioeconomia, biopolitica şi ecologismul. 

Evident, propun o abordare eclectică. O sinteză creativă a doctrinelor. Ideologia de Sinteză  nu semnifică o soluţie medie, un fel de compromis şi nici o etapă tranzitorie către unul sau altul dintre  sistemele economice şi metodele de guvernare existente.

A fi „dincolo de Stânga" şi „dincolo de Dreapta" înseamnă să  accepţi, drept călăuză în viaţă, speranţa  şi siguranţa  că există  cea de  a treia cale: trecerea   de la  societăţile clasice - una totalitar-consumistă şi alta totalitar-comunistă - câtre o economie de alternativă. Şi această cale de tranzit eu am numit-o Opţiunea Etnosistemică.  

Avem cu toţii un destin şi aspirăm la autoritatea unui Proiect, care  poate da sens vieţii indivizilor şi naţiunilor.

Şi în acest context legile biologiei, legile fundamentale ale naturii sunt chemate să joace un rol decisiv. În ultimele două secole factorii biologici au fost, de regulă, ignoraţi. A venit timpul să corectăm această deviere pentru a face faţă crizelor  viitoare.  

Pentru denumirea „supaorganismului” din regnul uman şi valorificarea  acestei realizări cruciale a geneticii şi antropologiei am propus noţiunile de „Etnosistem” şi ”Proiectarea sistemică”.

Etnosistemul  reprezintă  un fenomen mai recent decât „naţiunea”. Evoluţia calitativă a „naţiunii” constă în atingerea nivelului de  Etnosistem.  Iar o Proiectare Etnosistemică ne va permite să  gestionăm  ciclurile  de schimbări accelerate, deziluzii şi conflicte. 

Se ştie că, de regulă, fiecare judecă evenimentele pornind de la propriile vicii şi superstiţii. Accentuând importanţa biologicului, ne vom confrunta, probabil, cu extrema internaţionalistă clasică. Unii ar putea chiar vocifera: „Rasism!”.  Etnosistemica, însă, are la bază legile naturii şi biofilia. Iar  ca program epistemologic, care include  un potenţial  de autodezvoltare şi auto-corecţie, nu poate avea ceva comun cu vechile teorii rasiste.   

Am certitudinea că Etnosistemica ar putea opera o răsturnare politică autentică, care să determine Reînnoirea. E vorba de o mutaţie importantă  în percepţia,  conştiinţa şi voinţa oamenilor. Am în vedere  „efectele vizibile ale schimbărilor invizibile suferite de sentimentele oamenilor", la care se referea, acum o sută de ani, Gustave Le Bon. . 

Indiscutabil, nu poţi deveni etnocentrist. La realizarea Proiectului Etnosistemic se vor angaja anumite personalităţi, capabile să perceapă, să asimileze valori abstracte, ideale. In masa umană însă asemenea personalităţi etnocentriste există în proporţie de circa 7%. Şi acest indice psihofiziologic reprezintă o caracteristică pentru orice popor, indiferent de  nivelul de dezvoltare socio-economică sau istoria acestuia.  

Fiecare „naţionalist autentic” e dator să se autoperfecţioneze pentru a deveni un etnosistemic (etnosistemolog) profesionist, care cugetă şi acţionează etnosistemic.

Personalitatea unui lider etnosistemic  ne apare ca o  structură compusă din: ierarhia motivelor, gradul de autocontrol al psihicului şi necesitatea de libertate. 

„Gândirea Etnosistemică” se axează pe următoarele premize:

·  Individul se naşte, personalitatea se formează;

·  Poporul e compus din indivizi, naţiunea din personalităţi;

·  Fiecare individ aspiră să ajungă o personalitate, fiecare popor tinde să devină  o naţiune;

·  Naţiunea, în esenţă, reflectă capacitatea de autoguvernare al unui popor;

· Etnosistemul constiuie o ipostază calitativă în procesul de dezvoltare a naţiunii; un produs al evoluţiei naturale (biologice): individ – familie  – popor (o transformare cantitativă); un produs al evoluţiei psihosociale (constructiviste): individ – personalitate – naţiune - etnosistem 

Imperative de identitate şi supravieţuire, asemănătoare  cu cele ale românilor, se află  pe agenda tuturor democraţiilor, vechi şi noi, din est şi din vest, din nord şi din sud.  De aceea se cere astăzi un efort conştient  pentru crearea unor noi forme de organizare şi guvernare, în absolut toate sferele de activitate umană. Problema majoră, însă, ţine de faptul că  „nicăieri desuetudinea nu e mai avansată sau mai periculoasă decât în viaţa politică, şi în nici un domeniu actual nu găsim mai puţină imaginaţie, mai puţină experimentare, mai puţină bunăvoinţă de a face faţă schimbărilor fundamentale” (Alvin şi Heidi Toffler). 

Promotorii Gândirii Etnosistemice vor deveni cu timpul  o forţă intelectuală proactivă, retroactivă şi proiectivă. Ei vor construi o punte între memoria ancestrală şi un viitor încă necunoscut. La macro nivel, „a gândi şi acţiona etnosistemic” semnifică: elaborarea teoretică  şi transpunerea  consecventă în practică a Paradigmei Etnosistemice, ca o nouă viziune. Ca o stare de anticipaţie optimistă, legată de făurirea unei civilizaţii post-industriale, post-consumiste şi post-escatologice. Efortul lor conjugat, coerent şi creativ va transforma enunţata Paradigmă Etnosistemică într-un  suport teoretic  pentru  Ştiinţa Modelării  şi Arta Guvernării  în viitorul Stat-Etnosistem.  

Etnosistemica asigură umanitatea contra celei mai mari ameninţări actuale: dispariţia progresivă a diversităţii, nivelarea persoanelor, reducerea culturilor la o „civilizaţie mondială” construită pe tot ce poate fi mai comun. 

Fără teorie precisă nu există acţiune eficace. Un pas înainte în teorie înseamnă doi paşi înainte în practica pură. Necesitatea unei asemenea teorii devine acum lucrul cel mai practic din lume.  

Statul-Etnosistem 

Structura Statului-Etnosistem: 

· Sistemul Biologic (investigare, instruire, inovare). Subsisteme: resurse umane; resurse animale; resurse vegetale; banca genetică. 

· Sistemul Ecologic (investigare, instruire, inovare). Subsisteme: mediu vital terestru; mediu vital acvatic; mediu vital aerian; mediu vital extraterestru. 

· Sistemul Creator (investigare, instruire, inovare). Subsisteme: produse creatoare; produse spirituale.  

· Sistemul Producător (investigare, instruire, inovare).  Subsisteme: produse materiale inevitabile; produse producătoare;  bioeconomia. 

· Sistemul Informatic (investigare, instruire, inovare). Subsisteme: limbi oficiale; limbi artificiale; comunicaţii, infrastructură, logistică; banca  informaţională. 

· Sistemul Rohrematic (investigare, instruire, inovare).  Subsisteme: transport terestru; transport acvatic; transport aerian; transport spaţial. 

· Subsistemul Etnopsihic (investigare, instruire, inovare). Subsisteme: voinţă; aspiraţie; conştiinţă  

Definiţii. Teze. Sinteze. 

Etnosistemica este:

· un mesaj meta-euristic,

· o lege fundamentală pentru a cugeta şi acţiona, implicând fiorul şi energia momentului de creaţie,

· o credinţă germinată dintr-o profundă viziune a propriilor noastre aspiraţii şi acţiuni, care ne permite să rezistăm, să supravieţuim în actuala conflagraţie economică mondială, să perpetuăm, coerent şi creativ, memoria ancestrală şi  etnovalorile eterne; 

 Etnosistemica reprezintă:

·  o nouă cale, o ideologie de sinteză şi echilibru,

· un model de abordare sistemică a valorilor aflate într-o perpetuă schimbare şi reevaluare,

· o asigurare metodologică în efortul de elaborare a opţiunilor strategice,

· o critică obiectivă şi constructivă a prezentului şi modernităţii,

·  o excludere a exceselor de retrospectivă,

·  o armonizare a valorilor ancestrale cu proiectele viitorilogiste;  

Etnosistemica poate fi considerată: 

·  o replică identitară,

·  un rezultat al evoluţiei fireşti a Naţionalismului şi Internaţionalismului,

·  un denunţ al ideologiilor comuniste şi consumiste, care absolutizează universalul, alimentând iluzia culturii planetare ca subprodus al globalizării tehnico-economice,

·  o alternativă la globalism şi unica soluţie viabilă la convergenţa de crize şi infinita tranziţie în care ne zbatem,

·  un proces de asimilare creativă, sinergetică  care va permite fiecărei generaţie să re-creeze un nou echilibru între păstrarea tradiţiei şi ruptura cu trecutul. 

Fără teorie precisă nu există acţiune eficace. Fără un proiect  nu vom putea gestiona actuala perioadă de schimbări accelerate, deziluzii şi conflicte. Un pas înainte în teorie înseamnă doi paşi înainte în practica pură.

În actualul haos opţional aspirăm cu toţii la un destin, aspirăm la autoritatea pe care o justifică un Proiect.  Căci numai un Proiect poate da sens vieţii indivizilor şi naţiunilor. Avem certitudinea că proiectul Etnosistemica ar putea opera schimbări importante în opinii, concepţii, credinţe. E vorba de o mutaţie în percepţia, conştiinţa şi voinţa oamenilor. 

Opţiunea Etnosistemică reprezintă o depăşire a stadiului actual al condiţiei umane şi un proces de asimilare creativă, sinergetică.     

Etnosistemica va permite ca fiecare generaţie să re-creeze un nou echilibru între păstrarea tradiţiei şi ruptura cu trecutul.

Ea va crea  antidotul contra  celei mai mari ameninţări actuale: dispariţia progresivă a diversităţii, nivelarea persoanelor, reducerea culturilor la o „civilizaţie globalistă” construită pe tot ce poate fi mai comun. 

Elaborată, percepută şi aplicată ca o ideologie cu aspiraţii universale, ca o doctrină şi o practică politică, Etnosistemica:

· înseamnă o lege, care cuprinde întreaga umanitate şi a cărei putere e strict limitată, înrădăcinată şi controlată în şi de entităţi etno-teritoriale redefinite pe principiile biofiliei şi dictatura legilor naturii, de care nu se poate dispensa  nici regnul animal, nici regnul vegetal şi nici o comunitate umană;

· semnifică unica garanţie atât pentru demnitatea umană, cât şi pentru demnitatea naţională şi apără dreptul inalienabil şi imprescriptibil al fiecărei naţiuni şi al fiecărui stat-etnosistem la un certificat de proprietate asupra unui mediu vital propriu, strict determinat şi general recunoscut, inclusiv de câtre un eventual for suprem al statelor-etnosisteme.        

Ca paradigmă, model şi sistem filozofic, Etnosistemica:

 ·  înglobează multiple fenomene, practici şi mijloace specifice şi acceptă drept călăuză în viaţă speranţa  şi siguranţa  că o altă lume e posibilă. Că există o cale de la cele două modele dominante de  societate - unul totalitar-consumist şi altul totalitar-comunist. Că există o punte de trecere de la tradiţionala societatea capitalistă, de piaţă sau de la o societate socialistă, egalitaristă, câtre o economie de alternativă; 

· respinge formula “capitalism-socialism” (“consumism-comunism”), preconizând trecerea de la “economia de piaţa” şi “societatea de piaţa” la o “economie etnosistemică”, cu preţul de-construirii integrale a fundamentelor economiei consumiste  şi  despărţirii de Homo Oeconomicus;

·  posedă drept semne distinctive criterii de apreciere a valorilor şi ierarhizare a obiectivelor totalmente diferite de cele aplicate de către  doctrinele politice tradiţionale.

·  combate orice  formă de aliniere rigidă la cunoscutele ideologii  de dreapta sau  de stânga, precum şi dictatura comunităţii majoritare asupra comunităţii minoritare, a unei clase (burgheze, muncitoare, ţărăneşti, intelectuale) asupra altor grupări sociale sau profesionale, a unei personalităţi (mistice, paranoice, charismatice, etc.) asupra maselor şi a naţiunii. 

Ca tip de atitudine faţă de viaţă, ca mod de a vedea societatea şi omul, ca tip de raţionalitate, Etnosistemica:

· exclude agresivitatea şi intoleranţa. (În principiu, nici crocodilii, nici rechinii nu sunt xenofobi, intoleranţi dacă nu imigrezi în spaţiul lor de viaţă şi perpetuare; nici albinele nu sunt agresive dacă nu le strici stupii şi nu le furi mierea);

· respinge principiul cosmopolit Ubi bene, ibi  Patria şi devine un credo al oamenilor, care în orice situaţie, oriunde şi oricând consideră că Ibi bene, ubi Patria;

·aplanează reacţiile  de alienare în condiţii de criză, tranziţie, stres sau frustrare generalizată şi nu admite evadarea din oroarea prezentului în nostalgia unui trecut romantic, sau uitarea pe care o anticipăm într-un viitor mai luminos;

· exclude pesimismul apocaliptic, delăsarea şi expectativa şi percepe schimbările şi crizele  prin care trece statul şi naţiunea drept fenomene diverse într-un proces ireversibil, care duce câtre o noua civilizaţie, mai raţională, mai superioară.

·  fixează oamenii în realităţile curente, indicând  concomitent un proces, care poate deplasa activităţile şi vieţile personale spre Viitor, o deplasare adecvată pentru individ, personalitate, naţiune, etnosistem precum şi pentru umanitate la scară planetară. 

Stimulând dezbateri care să caute soluţii la provocările globalismului, Etnosistemica include obligatoriu şi o viziune a rolului Forţelor Naţionale Producătoare şi Forţelor Naţionale Creatoare în contextul schimbărilor inevitabile.  

Este necesară o generalizare sau o regulă de bază pentru a prevedea şi construi viitorul  Sistem producător de valori materiale şi spirituale al Statului-Etnosistem.   

In arena politică, Etnosistemica se va impune ca un rival capabil să răstoarne ideologiile internaţionaliste şi globaliste. Ea va fi recunoscută încurând drept curentul temerar atât pentru internaţionalismul comunist cât şi pentru  internaţionalismul consumist, a cărui supremaţie este axată  pe legile comerţului şi emanciparea economiei de sub  preceptele moralei, politicii şi religiei. 

Având ca suport teoretic spiritualitatea europeană şi venind preponderent dinspre biologie, bioeconomie, biopolitică, biofilie, Etnosistemica  evită mistica, ocultismul, esoterica şi tendinţa de a integra toate concepţiile filozofice, ştiinţifice şi mitologice, toate confesiunile religioase reciproc exclusive pe baza celui mai mic numitor comun, aşa cum este la modă astăzi în cadrul diverselor curente şi mişcări viitorologice, care anunţă „o nouă ordine mondială”.