Din cele trei Palate, mereu beligerante, facem unul. Instituţia prezidenţială, Parlamentul şi Guvernul să fie concentrate şi amplasate într-un singur Palat  - în „Casa Poporului”. Cel puţin circuitul  informaţional ar deveni mai operaţional, mai dinamic şi poate mai puţin costisitor pentru noi contribuabilii. Cei care optează pentru  un parlament bicameral ce ar ţine chipurile de o  moştenire  naţională  nu au decât să se convingă că tradiţia este  bună şi eficientă sută la sută în  arta culinară şi în actul de  perpetuare a speciei.

Cât despre executivul ţării,  acesta să fie format doar  din şapte ministere, în frunte cu   un prim ministru, responsabile de strategia dezvoltării.  Guvernul să răspundă de domenii cheie: producţia de bunuri materiale strategice (de produse inevitabile); investigarea şi  inovarea ca bază de creare a noilor valori materiale, spirituale şi culturale; biologia (tot ce ţine de BIO (Viaţă) - de la biopolitică şi bioputere la biotehnologie, bioenergetică şi biosecuritate; informatica şi informatizarea; infrastructura şi etnopsihica.

Este necesară şi o regrupare, la scară naţională, a tuturor instituţiilor statale bugetare din domenii precum  educaţia, sănătate publică,  învăţământul şi cercetarea ştiinţifică. Potenţialul acumulat de universităţi, institute de cercetare şi proiectare, inclusiv de Academia Română, poate fi încadrat  în şapte structuri organizatorice  de investigare, instruire, inovare cu denumiri sugestive  precum Academia de Biologie, Academia de Ecologie, Academia de Creaţie, Academia de Producţie, Academia de Informatică, Academia  de Infrasructură, Academia de Etnopsihică. La aceasta se adaugă urgenţa fondării şi dezvoltării  a două bănci strategice ale  României: Banca Genetică şi Banca de Resurse Umane, Animale şi Vegetale.

În opinia mea,  Programul României de post aderare  la Uniunea Europeană  mai presupune şi o descentralizare coerentă prin delegarea selectivă câtre centrele celor opt regiuni de dezvoltare a 50% din categoria hotărârilor adoptate în prezent la Bucureşti.  Mai mult de jumătate din actul decizional efectuat astăzi într-un centru judeţean  poate fi coborât   la nivel de comună.  Iar  satele  României  pot prelua 50% din ceea ce rezolvă de regulă autorităţile comunale.

O şansă reală a românilor ar fi elaborarea si aplicarea unui program complex, intitulat Neoruralism si Civilizaţie Montană.  E vorba de afirmarea,  de  jure şi de facto, a drepturilor şi libertăţii satelor, comunelor, judeţelor, regiunilor, de  stimularea tendinţei  de a preveni, cu toate eforturile şi riscurile posibile, creşterea şomajului, de eliminarea factorilor care generează  exodul  de populaţie.  De rezolvarea sistemică a problemelor legate de agricultură, industria alimentară şi agrocarburanţi, de civilizaţia rurală, de viitorul ţărănimii şi a intelectualilor de la sate.

Numai prin programe guvernamentale am putea valorifica  experienţa  altor ţări. Mă gândesc la surse de finanţare a unor proiecte de transplant în Carpaţi şi Apuseni a mecanismelor de dezvoltare durabilă din cele mai avansate civilizaţii montane de pe glob. Conştientizând dimensiunea simbolică, strategică, geopolitică  a munţilor noştri, să-i aducem şi pe ei, prin tehnologii şi infrastructurii moderne, în marea familie a munţilor Europei.

În clasificarea uzuală  a unităţilor teritorial-administrative „sat – comună – oraş – municipiu” ar fi oportun să introducem şi   Statutul de Capitală Istorică.  Prin lege, un atare statut ar putea fi acordat unor  municipii precum: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Chişinău, Cernăuţi, Timişoara, Craiova, Constanţa, Baia Mare, Oradea şi altele.  Astfel am  menaja consacratele  complexe regional-istorice, complexe de  superioritate, deşteptăciune sau inferioritate  şi am evita excesele de „patriotism fotbalistic”.

Clarificând  toate problemele ce ţin de  „Capitala Ţării”  în plan istoric, politic şi socioeconomic ne putem ocupa de realizarea unui imperativ cheie: „abandonarea Bucureştilor”. Explic: o primă eroare strategică naţională s-a comis în 1859, la unirea celor două principate. Atunci capitala putea fi edificată  în centrul  noului stat, sau chiar  în urbea  Focşanilor, unde muntenii şi moldovenii au jucat Hora Unirii.  Altele ar fi fost destinele Ţării. A doua eroare strategică naţională a fost menţinerea capitalei la Bucureşti  şi după Marea Unire de la 1918.  Degeaba ne convingeau unii vizionari, în perioada interbelică, că „oricine  gândeşte  pământul romanesc ca unitate îşi  dă seama că centrul normal al vieţii romaneşti nu poate fi  în afara centurii munţilor. Mai curând sau mai târziu, cu cat mai curând, cu atât mai bine, ne vom îndrepta într-acolo!” A treia eroare   strategică naţională   s-a comis odată cu industrializarea socialistă şi aducerea în „micul Paris” a sutelor de mii de ţărani pentru a completa rândurile clasei muncitoare. Ar fi fost ideal dacă amplasarea obiectivelor  industriale se făcea uniform, în toate zonele  ţării, înaintând spre Bucureşti dar fără să treacă de Urziceni, Giurgiu, Ploieşti, Târgovişte. Puterea centralizată de comandă  putea, fără referendum, să transferare centrul politico-administrativ al tuturor românilor de la Bucureşti în  judeţul Trei Scaune, centrul geografic al spaţiului carpato-danubiano-pontic sau  în altă zonă ancestrală geto-dacică. Dar şi la această etapă istorică gândirea strategică  a lipsit. S-a  optat pentru demolarea cartierelor istorice. 

În prezent, suntem pe cale să mai comitem o eroare strategică naţională: alergăm după investitori şi  promovăm  ideea unui megapolis caracteristic pentru ţările din lumea a treia.  Nu ţinem cont de presiunea enormă pe metru pătrat în Bucureşti  şi judeţul Ilfov, de condiţiile climaterice, de apropierea de Cernavodă  şi încă de alte zeci de argumente de ordin ecologic, demografic, geopolitic. Nu ne-am deşteptat defel şi nu învăţăm nimic  nici din erorile noastre şi nici din experienţa altor naţiuni.

Nu e neapărat ca  aşezarea urbană în care se află  instituţiile puterii de stat să fie cea mai mare şi, drept consecinţă, cea mai prestigioasă, mai prosperă etc.  Asociem frecvent SUA cu New-York, Canada cu Montreal, Australia cu Sydney, Brazilia cu Rio de Janeiro, Africa de Sud cu Cape Town, Kazahstanul cu Alma-Ata. În  toate aceste ţări  organele puterii de stat  sunt amplasate  în Washington, Ottava, Canberra, Brasilia, Pretoria, Astana, care, cu certitudine, nu vor deveni   conglomerate urbane de tip megapolis.

Exemplul Rusiei pare elocvent în acest sens. După ce au schimbat capitala de trei ori, astăzi elitele  discută  problema separării celor două realităţi: instituţiile puterii de stat  şi Moscova, ca megapolis. Conform variantelor formulate de experţi în media rusă, Kremlinul ar putea funcţiona în exclusivitate  ca muzeu de istorie, cultură, artă, ca rezervaţie naţională şi centru turistic. Preşedinţia, guvernul şi parlamentul urmează să se  fie transferate undeva pe Volga, în Urali sau în Siberia.  Este o chestiune de geopolitică, un proiect naţional  de realizarea  căruia depinde  evoluţia  Rusiei  în deceniile următoare.

Noi, în România avem un început pozitiv: conceptul celor opt regiuni de dezvoltare. Dar nu vom reuşi   mare lucru dacă  nu imaginăm spaţiul românesc  în cinci regiuni: Carpaţi, Dunăre,  Pont Euxin, Nistru, Tisa.  De aceste realităţi geografice merită să fie condiţionate programele şi proiectele noastre naţionale: Eficientizarea Sistemului Naţional Producător; Consolidarea Sistemului Naţional Creator; Neoruralismul; Suveranitatea alimentară; Protecţia capitalului autohton; Recucerirea pieţii interne şi prospectarea de noi spaţii pentru produsele şi serviciile romaneşti.

 Într-o anumită conjunctură istorică, administraţia SUA a consacrat sintagma  „clauza naţiunii cele mai  favorizate”. Ar fi bine să introducem şi noi în România, pentru investitori în primul rând, o „clauză a judeţelor cele mai favorizate”, aplicată  prin lege organică.  Mă gândesc la acordarea de asistenţă,  atragerea de investiţi  şi  chiar elemente de protecţionism pentru Sistemul  Naţional Producător şi Sistemul Naţional Creator  în  zona frontierei de est a Uniunii Europene, pe linia Satu Mare – Baia Mare – Suceava – Botoşani – Iaşi – Vaslui – Galaţi – Tulcea – Constanţa. Soluţia benefică ţine de aplicarea strategiei de dezvoltare economică şi socială „în cerc”, crearea „la frontieră, pe centură” a unor „cetăţi de  civilizaţie etnosistemică”. Cu alte cuvinte, să fructificăm imagologia geopolitică şi „efectul de vitrină europeană” în actualele regiuni de dezvoltare Nord-Vest, Nord-Est şi Sud-Est.

Este necesară  de asemenea concretizarea participării capitaliştilor români la iniţiativele, procesele şi structurile de cooperare transfrontalieră şi euroregională. Acest deziderat se referă prioritar la cele patru  euroregiuni: „Prutul de Sus”, „Dunărea de Jos”, „Siret-Prut-Nistru”,  şi „Carpaţi” – un spaţiu economic şi o piaţă regională  cu aspecte specifice, inclusiv  în  cadrul  diverselor opţiuni geostrategice ponto-baltice şi ponto-caspice. 

Mircea Druc

Publicat in BURSA, nr. 118, miercuri, 20 iunie 2007