Preşedintele Vladimir Putin, în ultimul său mesaj tradiţional către naţiune, a formulat câteva direcţii strategice de dezvoltare a Federaţiei Ruse. Dar este pasionat, cu adevărat, de gazoducte şi oleoducte. Experţii  loiali preşedintelui  justifică: şeful suprem controlează toate aspectele importante. Inclusiv exportul de resurse energetice fiindcă  ele asigură Rusiei 75-80% din venituri. Încasările valutare  enorme urmează a fi investite în programe  sociale. Corect. Dar în Asia Centrală, de exemplu, nu poate fi  vorba de exporturi ruseşti. Obiectivul  principal este gazul  din Kazahstan, Turkmenistan şi Uzbekistan. Întâlnirile sale frecvente  cu preşedinţii  ţărilor din regiune  are scopul de ai convinge pe turkmeni, kazahi şi  uzbeci să nu participe la nici un fel de proiecte alternative. Să  rezerve pentru Rusia  întreaga cantitate de hidrocarburi destinată exportului. Rusia revendică lideranţa mondială în domeniul energetic şi caută  să-şi „peticească” propria balanţă a gazelor. Intervenţia exagerată a preşedintelui  în proiecte energetice  ajută corporaţia sa favorită – „Gazprom” ca să facă faţă cererii la export.

În 2007, Rusia va cumpăra din  Turkmenistan  până la 50 miliarde  metri cubi de gaze. Aceeaşi cantitate a fost planificată şi pentru 2008. Pentru perioada 2008-2028, se estimează  cantităţi de  până la 90 miliarde metri cubi. Ne întrebăm: în fond, cine de cine depinde – Rusia de Turkmenistan sau invers? În situaţia actuală, strategia energetică a Rusiei este condiţionată de evoluţia politică a fostelor republici sovietice. Mai mult, fără gazul din Asia Centrală balanţa Rusiei va avea probleme grave. Principala dificultate ţine  de faptul că  la zăcămintele  aparţinând concernului „Gazprom” extracţia  înregistrează o creştere insuficientă. Iar  în ultimii 15 ani, monopolistul rus nu s-a  preocupat  serios de explorarea şi punerea în funcţiune a noilor zăcăminte. De aceea, constată experţii ruşi,  atât exporturile  cât şi aprovizionarea  internă   vor avea de suferit. Şi nimeni nu poate garanta că Rusia va  obţine în continuare cantitatea de gaze necesară din Asia Centrală şi Azerbaidjan. Turkmenii, cei mai suverani dintre toţi membrii CSI,  pot  fructifica cu brio, în orice moment, oportunităţile  pieţii libere. Iranul, China şi India se interesează de aceleaşi rezerve de gaze naturale din bazinul caspic.  În 1997 a fost  dată în exploatare prima tranşă a gazoductului Turkmenistan - Iran iar în 2006 aceasta a  atins o capacitate  de trafic de 15 miliarde  metri cubi  pe an. Există, indiscutabil, diverse direcţii şi modalităţi  care sa le permită producătorilor de hidrocarburi din zonă  o diversificare  favorabilă a exportului, inclusiv către Europa.

Un gazoduct negociat recent de preşedintele Putin cu omologii săi din zonă, este cel din Turkmenistan  prin Kazahstan şi Rusia. Aici  există deja, încă din perioada sovietică, ramificările aşa numitei magistrale „Asia Mijlocie – Centru”. Capacitatea de trafic a vechii infrastructuri este foarte redusă din cauza  uzurii  şi necesită o modernizare capitală. Aceasta de fapt constituie  o adevărată problemă. Sunt necesare investiţii de ordinul miliardelor de dolari. Desigur, partea rusă, care a decis recent să investească 7 miliarde  în nanotehnologie, are suficiente resurse financiare şi pentru ţevi. Numai că  ţevile principale, care se cer urgent înlocuite, traversează teritoriul Kazahstanului. Dacă banii vin din Rusia, autorităţile de la Kremlin  vor insista, desigur, ca  partea rusă să devină proprietara acestui  gazoduct. Nu este clar dacă Astana va accepta  uşor asemenea condiţii. Nici o eventuală întreprindere mixtă ruso-kazahă nu are şanse sigure. La întâlnirile preşedinţilor şi în procesul negocierilor tehnice apare pe agendă cea mai dificilă  problemă: cine controlează obiectivul strategic? Iată o barieră tradiţională  în calea conductomaniei: naţionalismul resurselor energetice.

Şi proiectul  gazoductului  din  Turkmenistan spre Caucaz şi Europa,  rămâne  la fel sub semnul întrebării. Aici însă diversiunea vine dinspre agenţii concernului Gazprom. Se vehiculează, drept contraargument,  specificul  Mării Caspice, un eventual pericol ecologic.  Şi barierele  ar ţine, în principal,  chiar de partea de sud unde se negociază delimitarea  apelor teritoriale între Azerbaidjan, Iran şi Turkmenistan.

În iulie 2007, Gazprom  şi companiile petroliere ruseşti  şi-au intensificat negocierile cu autorităţile de la Ierusalim. Propunerea Moscovei  de a conecta Israelul  la ţevile ruseşti a fost examinată  pentru prima oară pe la mijlocul anilor 90. Dar ideea a devenit  actuală după darea în exploatare a gazoductului „Blue Stream”, prin Marea Neagră spre Turcia. Ţeava  ajunge în prezent  până la Ankara. Conform planurilor, urmează construcţia  unor ramificări spre Italia  şi Israel. Gazprom  elaborează deja studiul de fezabilitate. O estimare tehnico-economică va prezenta şi partea israeliană.  Până la finele anului curent  urmează a  fi semnată o convenţie interguvernamentală. Contractul de livrare  a gazelor ruseşti către Israel ar putea fi încheiat pe un termen  de 30 de ani. Moscova doreşte de asemenea   să racordeze Israelul  şi la  oleoductul rusesc  Samsun - Ceyhan, aflat în construcţie. 

Să menţionăm şi oleoductul  care va ocoli Bosforul. Cât de tare s-au alarmat unii amatori de comisioane de pe la noi!? „Iar ne-au luat-o înainte bulgarii!  Că dacă am trăi bine cu ruşii iar preşedintele Băsescu ar lăsa-o mai moale poate că ţevile ar fi trecut prin România şi ne cădea şi nouă câte ceva”.

Negocierile pentru traseul „Burgas-Alexadroupolis” au durat treisprezece ani. Preşedintele Putin a semnat personal convenţia. Mas-media  rusă şi din alte ţări promovează  exagerat ideea. Cu toate acestea,  mulţi experţi ruşi se îndoiesc de necesitatea conductei respective. E adevărat, la ora actuală există multe restricţii la trecerea tancurilor petroliere prin strâmtoarea Bosfor.  Dar impedimentele  se reduc doar la întârzieri, care  ajung uneori până la trei-patru săptămâni. Producătorii şi  exportatorii ruşi sunt dispuşi  să achite penalizări pentru întârzierea livrărilor. În tot cazul, îi costă mai ieftin decât să pompeze marfa prin conducte ocolitoare. De aceea experţii  pun problema tradiţional: cine va pompa materia primă prin noua ţeavă?  Interesant, autorităţile politice ruse promovează,  cu exces de zel, gazoducte şi oleoducte dar  nu dispun de garanţii  din partea companiilor producătoare. Poate că au în vedere  să dicteze anumite condiţii: cine, când, unde şi cât  pompează, deoarece majoritatea  întreprinderilor producătoare vor trece  sub control  de stat.

Ţeava „Burgas-Alexadroupolis”  are toate şansele  să  împartă destinul  gazoductului „Blue Stream”, care  nu este folosit la capacitatea proiectată.  Şi acesta nu ar fi unicul caz. De exemplu, autorităţile ucrainene  şi compania lor de stat „Ucrtransnafta” au construit oleoductul  „Odesa-Brodî”, care a staţionat  fără  petrol câţiva ani buni, după care  a început să fie exploatat în sens invers.

Presa abundă cu ştiri despre evoluţia  construcţiei oleoductului Constanţa – Trieste, care ar putea fi dublat de un gazoduct dinspre Italia  spre România, despre intenţia ruşilor de a  porni o altă conductă europeană din Burgas spre portul Vlora, de pe coasta Adriaticii, traversând Bulgaria, Macedonia şi Albania. Unele materiale recente, mai optimiste, descriu România ca viitor cap de pod pentru  petrolul azer spre UE.

Exemplul conductei „Odesa - Brodî”  şi a oleoductului „Drujba”  prin care, din ianuarie 2007, nu se mai livrează  petrol  rusesc spre Europa, le-ar putea sugera anumite concluzii preşedinţilor şi politicienilor implicaţi în epopeea energetică.

Ce se poate întâmpla?

Ţeava, în general, inclusiv cea maritimă, este o decizie extremă,  atunci când nu mai există o altă soluţie. Degeaba însă. Întreruperile consecutive  de către exportatorii ruşi a livrărilor  de petrol şi gaze către Ucraina, Belorus, ameninţarea cu sistarea importurilor de carne din Polonia şi blocada vinului basarabean  face ca isteria conductelor alternative să ia amploare. Această  dereglare psihică continuă să se răspândească pretutindeni.

Minimizarea cheltuielilor de infrastructură rămâne preocuparea principală la exportul resurselor energetice. Iar logica rentabilităţii şi proiectele de viabilitate ne sugerează: calea cea mai bună pentru o conductă  din Rusia spre Europa este în linie dreaptă, prin Ucraina, Belorus şi România. Politicienii ruşi însă, ignorând criteriile eficienţii economice, fac presiuni tot mai mari ca traseele energetice să  nu traverseze teritoriile acestor trei ţări.

 În general, producătorii ştiu exact  unde este mai convenabil să-şi pompeze petrolul şi gazele. Dar când  decid  guvernele sau preşedinţii, din ambiţie sau oarecare considerente geopolitice, se poate întâmpla ca prin aceste conducte, în diverse perioade de timp, să nu mai  curgă  nimic. Şi aici apare o problemă într-adevăr serioasă: conductele acestea  vor fi construite pe contul statului, adică cu banii contribuabililor. Cunoaştem prea bine şi mentalitatea firmelor specializate: important e să obţii semnarea contractului, să îngropi ţevile, să încasezi banii. Mai departe nu contează  dacă acestea vor fi utilizate sau nu. Există  şi această modalitate sigură de a face bani. Avem exemple  din diverse regiuni.

Fenomenul are loc nu numai la exportul hidrocarburilor  ci şi pe piaţa internă a Rusiei. Monopolistul „Gazprom”  lansează  campanii de gazificare fără să  asigure apoi livrarea. De exemplu,  în regiunea Breansk, au fost îngropate  peste 2 mii km de ţeavă de presiune medie şi mică. Numai că potenţialii beneficiari locali practic nu pot fi racordaţi la reţea. Lipseşte ceva: gazul. Menţionăm că Federaţia Rusă, în mediu,  este  gazificată  în  proporţie de 53% , inclusiv în mediul urban 60%, iar  în cel rural 34%. În prezent, toate regiunile Rusiei traversate de gazoductele magistrale, prin care se efectuează exportul, suferă de o lipsă cronică în asigurarea consumatorilor locali. Astfel corporaţia „Gazprom”  provoacă  regiunile Rusiei  la „un război al tranzitului” şi, concluzionează unii analişti, contribuie prin politica sa economică la  procesele politice de dezintegrare a Rusiei. Posibila destrămare a Federaţiei Ruse, dezbătută pe larg  în media rusă şi cea ucraineană, reprezintă o temă aparte şi merită toată atenţia politologilor. 

Într-adevăr, nu este exclus ca o echipă de politicieni aflaţi la guvernarea unei superputeri energetice să urmărească anumite interese conjuncturale. Să dorească paranoic să transforme hidrocarburile într-o nouă „armă apocaliptică”. Să profite de „setea energetică” a Occidentului pentru a căpăta o putere dominantă asupra vecinilor sau chiar a întregii planete. Deşi afirmă contrariul, să admitem  totuşi că autorităţile de la Kremlin ar putea ordona companiilor ruseşti  să reducă sau să stopeze livrările de petrol şi gaze. Din cele mai diverse considerente. Bunăoară, preşedintele României zice că Marea Neagră „este un lac rusesc”. Estonienii au strămutat monumentul „ostaşului sovietic eliberator” din piaţa centrală a capitalei la cimitirul militar. Recalcitranţii de polonezi torpilează proiectele  ruso-germane. Preşedintele Lituaniei a numit  proiectata conductă de gaz ocolitoare „un nou pact Molotov-Ribbentrop”. Preşedintele Lukaşenko întârzie cu achitarea datoriei  de 500 milioane dolari acumulată de ţara sa  faţă de  Gazprom, etc.

Din motive preponderent politice, Rusia nu mai exportă acum petrol pe calea ferată prin Estonia. Estonienii, replicând, au declarat că nu sunt de acord cu un nou gazoduct ocolitor ruso-german. Letonii  insistă şi ei asupra pericolului ecologic din cauza traficului maritim actual prea aglomerat precum şi a muniţiilor chimice rămase pe fundul Mării Baltice  din timpul războiului. Oricum, ex-cancelarul german Gerhard  Schroeder, care deserveşte concernul „Gazprom”, nu a fost primit în vizită de lucru la Tallin. Estonienii, consecvenţi şi intransigenţi, au posibilitatea să restabilească frontiera  maritimă cu ţara vecină Finlanda, frontieră deplasată în prezent. Nimic nu împiedică parlamentul estonian, respectând prevederile Convenţiei Maritime, să modifice frontiera cu 20 de mile marine. Şi la o înţelegere bilaterală estono-finlandeză  linia de demarcaţie  să fie strămutată la locul iniţial şi legitim. Astfel, apele teritoriale ale Estoniei şi Finlandei se unesc. Ruşii şi germanii  pur şi simplu nu mai pot trece cu ţevile lor. Despre posibilitatea de a  bloca traseul viitorului gazoduct  baltic se ştie de acum zece ani. De când o instituţie de proiectare din  Rusia a venit, pentru prima oară, cu  ideea acestui gazoduct, care să evite  ţările baltice, Belorus  şi Polonia. Inexplicabil, de ce autorităţile ruse nu au luat în consideraţie şi acest factor.

 Să sperăm că în condiţii de criză, non fataliştii europeni, printre care există şi mulţi români,  vor căuta  operativ alternative la  materiile prime  importate din Rusia. Vor accelera  diversificarea iniţiată deja. Deocamdată, principala alternativă fiind gazul din ţările africane. În perspectivă se va adăuga gazul din Orientul Mijlociu şi Iran. Va fi până la urmă finalizat gazoductul Nabucco, această capodoperă europeană de independenţă energetică. Prima sa linie va fi dată în exploatare orientativ  în 2012. Gazele naturale vor veni din  Turkmenistan, Azerbaidjan şi Kazahstan. Dacă  traseul viitoarei conducte  va trece prin  Bulgaria şi România, ea va putea asigura de asemenea Republica Moldova şi Ucraina, substituind masiv livrările de gaze naturale din Rusia. Importanţa Turciei în acest caz va creşte şi mai mult. Pe teritoriul ei vor trece  un oleoduct de mare capacitate şi siguranţă şi un gazoduct, care se va uni cu proiectata magistrală de gaz transcaspică.  Şi ucrainenii prevăd  construcţia unui gazoduct prin care  să le vină, peste Marea Neagră, gazele naturale azere sau turkmene. Mai rămâne de văzut în ce condiţii şi când  Iranul ar  putea începe  livrarea de gaze  prin  conducte către consumatorii europeni.

Ţările din fostul lagăr socialist, şantajate acum de Gazprom şi alţi furnizori ruşi,  n-au decât să cumpere combustibili fosili în ale regiuni. Să folosească porturile proprii de la Marea Neagră sau Marea Baltică, tancuri petroliere şi sisteme speciale de transport pentru gazul lichefiat,  arterele fluviale şi feroviare, orice inovaţie tehnică şi experienţă pozitivă. Ar putea să le coste un pic mai scump? Posibil, la început, pe urmă se recuperează.  Aici aştept replica  unor comentatori panicarzi de serviciu. Dar îi  rog să vină cu estimări: cât costă transportul  cu tancuri petroliere din Orientul Mijlociu, din Golful Persic şi din alte regiuni. Destinaţia  materiei prime -  porturile Constanţa, Gdansk, Liepaia, Klaipeda, Tallin? Transportul  petrolului pe mare este de trei ori mai ieftin decât  prin conducte. Avem şi argumente de ordinul securităţii ecologice. Se poate  demonstra că nu are rost să investeşti masiv în ţevi, care  ulterior nu vor avea ce transporta. Memento: resursele de petrol se vor epuiza în 40 de ani, cele de gaze naturale în 60 de ani, iar cele de cărbune în 200 de ani.

Aşadar, conductomania afectează minţile factorilor de decizie pe toate meridianele. Abordată însă ca o competiţie economică, această geopolitică a ţevilor, într-un final, nu poate avea învingători. Pe piaţa mondială a hidrocarburilor circulă  un dicton: „Petrolul însuşi determină  traseul conductei”. Totuşi, se dă o luptă aprigă între cei care extrag hidrocarburi şi consumatori. Şi unii şi alţii caută cu înfrigurare  pieţe de realizare  sau  aprovizionare la preţuri cât mai avantajoase. Printre aceştia mai mişună  şi cohorta vânătorilor de  comisioane grase pentru tranzitul produselor energetice şi diverse combinaţii mafiote transnaţionale.

Alternative, diversificare, voinţă

Experţii în domeniu consideră că piaţa gazelor naturale  nu poate funcţiona după reguli similare celei a petrolului. Prima, fiind relativ redusă, mult mai fragmentată şi mai dependentă de infrastructură, nu permite  adoptarea unor mecanisme unice de formare a preţurilor. Tranzacţiile cu această materie primă  presupun tratate bilaterale client-furnizor, pe termen lung, pe baza indexărilor de preţ la petrol. Oficialii ruşi şi  concernul Gazprom  repetă  frecvent că  nu  intenţionează crearea unui  veritabil „OPEC al gazului” . Posibil. Or fi  mai curând nişte speculaţii politice menite  să-i  bage în sperieţi  pe marii importatori europeni. În acest plan, scopul a fost atins: europenii s-au speriat. Deşi  nu conştientizează  pe deplin  ce pericol real  îi ameninţă.  Ei se tem de o musculatură abstractă şi  un „nou război rece”. În plan psihologic, însă,  „frica în Occident”, zic eu, este benefică: poate declanşează instinctele autoconservării,  poate că europenii  renunţă la consumismul  deşănţat, poate pornesc, solidari şi consecvenţi, o „cruciadă energetică”. Există, cu certitudine, alternative atât pentru resursele energetice tradiţionale, cât şi pentru  conductele de petrol şi gaze. Pericolul vine din incapacitatea de a trece la fapte  în  situaţii  de acutizare a crizelor energetice. Exemplul Braziliei şi al SUA în domeniul biocombustibililor  şi al energiei regenerabile este  elocvent şi încurajator. Iar oamenii politici  şi liderii naţionali adevăraţi ar face bine să se distanţeze de conductomania contagioasă deoarece contravine legilor naturii, principiilor economiei de piaţă şi chiar bunului simţ.

Pentru importatorii români „descântecul de speriat” ar fi sloganul: Diversificare, diversificare şi încă odată diversificare!. Unele ţări sunt mai competitive la sursele regenerabile de energie, alte au acces garantat la piaţa hidrocarburilor. Ţările membre ale UE au un avantaj ce rezultă  din specializare  şi o piaţă comună puternică unde principalii parteneri comerciali  folosesc acelaşi sistem de preţuri. UE admite  „ca statele membre să fie libere să îşi conducă propriile politici energetice în cadrul  unui unic sistem de preţuri comunitar”. Astfel,  România  îşi poate definitiva  strategia naţională în domeniul securităţii energetice, care să cuprindă câteva  proiecte naţionale precum: Alternativa la resursele energetice  provenite din hidrocarburi; Diversificarea regională a surselor de aprovizionare cu petrol şi gaze; Evitarea conductomaniei şi orientarea producătorilor şi consumatorilor de resurse energetice către un sistem flexibil şi integrat, axat pe alternarea mijloacelor de transport  maritime, fluviale şi feroviare.  Experţii independenţi  şi oneşti să-şi spună cuvântul.

Autor:
Mircea Druc

Publicat în „BURSA”, 28.08.2007