Mircea Druc: "Istoria nu se face cu "dacă" ..."

1. Care au fost factorii principali care au dus la destrămarea URSS ?

Colapsul imperiului sovietic s-a datorat, în mod decisiv, crizei interne generalizate, economice şi sociale. Comunismul a eşuat sub loviturile conjugate ale  mişcărilor de eliberare  naţională din cele 15 republici. A  fost împins „în istoria utopiilor moarte", cu toate recidivele posibile. Contestarea sistemului imperial de către „popoarele  sovietice frăţeşti" a cucerit lagărul socialist  în întregime. De acolo, din exterior, a revenit în URSS ca un bumerang,  accelerând  descompunerea Imperiului.

Am încercat, întotdeauna,  un sentiment de  respect aparte faţă de Mihail  Gorbaciov. Un om de  excepţie. A făcut istorie. Şi va rămâne în istorie. Însă  pentru mine a fost şi a rămas un adversar politic. Noi, participanţii la Mişcarea de eliberare naţională a românilor din teritoriile acaparate de  URSS în 1940, nu puteam  avea un drum comun. Gorbaciov ştia că se află  în fruntea unui sistem condamnat. Popoarele captive s-au revoltat.  Devenise limpede că nu mai existau şanse reale de a reface, de a consolida puterea Rusiei  imperiale.  A încercat din mers  o tentativă de modernizare, de democratizare. Dar  nu a vrut sau nici nu a putut să înţeleagă problema naţională. Cu câteva excepţii (Alma Ata, Tbilisi, Sumgait, Vilnius), Gorbaciov  nu a încercat  să anihileze prin forţă  energiile naţionale declanşate. Astfel, a devenit un martor pasiv al convulsiilor naţionale, care îi ameninţau Perestroika, fără a putea devia cursul evenimentelor, a proceselor ireversibile de schimbare.

Nu „familia frăţească", nu miticul „popor sovietic", nu perestroika, nu comunismul cu faţa umană şi  nici alte slogane vagi despre perfecţionarea Puteri Sovietice  ne  frământa pe Noi, la mijlocul anilor 80. Scopul asimilat şi promovat de  liderii  tuturor naţionalităţilor încorporate  în Imperiu, de-a lungul timpului, era restaurarea naţiuni. Independenţa naţională sau, în cazul nostru, al românilor basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni, Reîntregirea, după modelul german. Personal, nu-mi imaginam  nici un compromis care  să ducă la păstrarea  unor legături cu imperiul sovietic pe baza unor tratate înnoite. Visam că dezagregarea  va permite  statelor naţionale,  apărute pe ruinele imperiului, să-şi urmeze propriul destin. Cu ce ne-am ales,  este o altă temă de discuţie.

2. Care a fost rolul Frontului Popular din Moldova în obţinerea independenţei Republicii Moldova?

Un rol decisiv. Frontul popular, Uniunea Scriitorilor, celelalte uniuni de creaţie, oamenii de ştiinţă, ziariştii,  profesorii,  preoţii, intelectualitatea basarabeană în general, au ridicat  mulţimile. Împreună cu celelalte fronturi populare de la periferia imperiului au modificat definitiv peisajul politic european. Pasiunea populară ne-a pus în mişcare.  FPM ne-a redat limba română, grafia latină,  credinţa şi istoria  noastă adevărată. Ne-a  debarasat de frică şi minciună. Ne-a adus libertatea. Frontiştii doreau cu tărie să demonstreze că a sosit ora naţiunilor. Că  naţiunea  nu este condamnată de istorie, precum  pretindeau bolşevicii. Naţiunea  nu putea rămâne doar  un factor strategic,  provizoriu,  în programele lor utopice. Acest obiectiv  era mai de înţeles pentru  românii de la Chişinău, Cernăuţi, Tiraspol. Şi pentru baltici şi pentru caucazieni. Şi pentru central asiatici, la fel.  Afirm cu tărie acest adevăr, fiindcă am cunoscut URSS în lung, în lat şi în profunzime. Poate chiar mai substanţial decât nostalgicii basarabeni ai paradisului sovietic şi perdanţii  nomenclaturii de odinioară, care continuă să denigreze fronturile populare. Iar  pe mine, deşi ei au câştigat totul, nu mă dau uitării  şi nu mă „iartă" nici  astăzi.  

3. De ce nu s-a reuşit consolidarea Frontului Popular din Moldova şi menţinerea acestuia la putere după declararea independenţei Republicii Moldova?

Precizez: nu ştiu ca FPM să fi fost cândva la putere. După obţinerea independenţei, în 1992, am insistat ca mişcarea de eliberare naţională  să-şi schimbe denumirea. La propunerea mea, criticată de mulţi, de altfel, a devenit Frontul Popular Creştin Democrat.  Nu regret, ştiam prea bine de ce am insistat atunci să se numească  „democrat creştin" şi nu altcumva.  Transformat ulterior în partid politic, frontul a participat la toate alegerile. Comparativ cu alte formaţiuni politice, a trecut pragul electoral de fiecare dată. La parametri europeni, înseamnă o performanţă, totuşi. Procentele, însă, nu i-au permis niciodată să acceadă singur la guvernare.

Despre evoluţia Frontului  mai întrebaţii  pe intelectualii care i-au scris lui Mircea Snegur discursul rostit la congresul „Casa noastră - Republica Moldova", ţinut la Chişinău, în februarie 1994.  Anume acest eveniment a însemnat  calea de întoarcere, adică a înfrângerii şi a renunţării la tot ceea ce cu atâta  efort s-a cucerit.

 Îmi puteţi replica: "Dumneata de ce nu te-ai împăcat cu Snegur, pentru binele Moldovei, aşa cum scanda  poporul?". Din motive concrete. A oscilat mereu. A refuzat apropierea de Bucureşti pentru a edifica, intransigent şi pragmatic, Reunificarea. A intrat  apoi în CSI, în loc să „mergem cu căruţa balticilor", cum propuneam eu. Ajungeam măcar în Europa, dacă nu se vroia  nicidecum Unirea. A subminat, a dărâmat FPM şi a risipit entuziasmul general. A dispersat scriitorii, cineaştii, intelectualitatea. Unii rămâneau lângă el. Alţii făceau tot posibilul să-l readucă la  preşedinţie pe Lucinschi. Un alt  reprezentant al  nomenclaturii comuniste, adversar înnăscut al revindecărilor naţionale de la noi şi  din  celelalte colonii  sovietice. Odată revenit în tabăra agrarienilor şi a nomenclaturii  promoscovite, a contribuit din plin la pierderea drepturilor elementare pentru care ne ridicaserăm. Atunci a  fost anulat la Chişinău imnul tuturor românilor. Cu el  a început revanşa   nostalgicilor bolşevici şi revenirea la „moldovenismul" de sorginte sovietică, dominant  în prezent.  Mai târziu, l-a eliberat pe Igor Smirnov, fără să facă mai întâi schimbul de prizonieri de război. Un gest inadmisibil pentru un  preşedinte. Vă rog să fiu înţeles corect: nu acuz, explic o stare de fapt.  Nu am avut şi nu am sentimente ostile faţă de „primul preşedinte" Mircea Snegur. Îl apreciez pentru ceea ce a vrut şi a putut să facă. În acea perioadă concretă. Fiecare cu meritele şi păcatele sale. Timpul, istoria, vorba vine,  ne va absolvi. El a rămas  la Chişinău, învingător. Eu am pierdut bătălia şi am plecat.  Vae victis! Am fost şi am rămas, ca şi în cazul lui Gorbaciov, oponenţi politici.

Mai întrebaţi  politicienii, elitele basarabene. L-au „sacrificat pe Druc" pentru a salva... Ce? Au escaladat conflictul până au  scindat FPM. S-au luptat şi se luptă între ei încrâncenaţi, vanitoşi, uitând de idealuri, principii  şi doleanţele electoratului. Au modificat legea electorală. Astfel au permis ca, prin combinaţii de culise, partidul comunist să câştige  preşedinţia. Atunci, în 1991, dominau doar interesele personale. Amintiţi-vă  numai ce reacţie a avut declaraţia lui Druc despre necesitatea reformei teritorial-administrative şi revenirea la judeţele istorice. În prezent, la fel,  orgoliile şi interesele egoiste  prevalează  de regulă asupra marilor comandamente naţionale. Apropo, şi în celelalte republici  ex-sovietice mişcările similare au avut, aproximativ, acelaşi destin. Desigur, cauzele declinului  fronturilor populare sunt mai diverse, mai complexe  şi merită  o investigare profesionistă. Despre destinele FPM ar putea veni cu explicaţii edificatoare şi agenţii fostului KGB, infiltraţi în structurile sale.

4. Credeţi că a fost posibilă votarea unirii Basarabiei cu România  în Parlament în condiţiile din august 1991?

Nu, Sovietul Suprem din 1991, legislativul de facto al RSSM de atunci, numit altfel impropriu „Parlament", nu putea vota nici un act care să  ducă la „secarea Prutului dintr-o sorbire". Tot aşa precum Parlamentul RM din 2007, cu toate  declaraţiile de rigoare, nu ne poate călăuzi către  integrarea europeană. Aşa zisul  „primul parlament ales" în februarie 1990 avea în  componenţa sa două fracţiuni majoritare. Prima, cea mai numeroasă, era „Spicuşorul" agrarienilor (preşedinţii de colhozuri, directorii de sovhozuri şi alţi demnitari locali din mediul rural şi centrele raionale). A doua fracţie, - „Interfrontul"  alogenilor, numiţi  simplist „rusofoni" deşi noi, deputaţii de etnie română, eram cu toţii şi vorbitori de limba rusă. Mai exact, eram bilingvi perfecţi, spre deosebire de interfrontişti, care nu doreau să ştie decât „măreaţa  limbă rusă" şi s-o impună ca limbă oficială. Majoritatea deputaţilor cerea semnarea tratatului unional impus de Gorbaciov şi intrarea în „comunitatea de state suverane".

Şi autorităţile de la Bucureşti, luate prin surprindere de prăbuşirea Imperiului, erau imprevizibile. Însă vă pot mărturisi, cu toată francheţea, cum s-ar fi derulat evenimentele dacă, în momentul puciului din august 1991, Mircea Druc mai era în funcţia oficială de preşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM. Desigur, ştiu prea bine, istoria nu se face cu „dacă". E vorba doar de un scenariu. Iată ce-i trecea prin minte deputatului Mircea Druc, în clipa când, împreună  cu ceilalţi colegi, vota „Independenţa Republicii Moldova":

„Ce păcat că  Ianaev  şi echipa sa  au complotat  în  august şi nu în luna aprilie sau mai.  Un pic mai înainte de a fi doborât de către preşedintele Mircea Snegur, agrarienii şi prosovieticii din legislativ, ghidaţi de la Moscova de KGB-ul lui Kriucikov. Aflat în fruntea executivului, mobilizam  oamenii şi structurile de încredere. Chemam  în capitală, , printr-o directivă specială pe toţi cei ce  au fost la marile adunări naţionale din 89, 90. Pe cei o sută de mii  de voluntari, participanţi la evenimentele din sudul Basarabiei şi Transnistria din toamna lui 1990. Pe aderenţii şi simpatizanţii FPM. Sincronizând eforturile,  convocam şi  un congres extraordinar al Frontului pentru acea zi istorică. Împânzeam Chişinăul cu un milion de oameni. Blocam străzile. Înconjuram clădirile administrative şi alte obiective importante. Aşa cum intenţionau s-o facă antiunioniştii dacă nu ar fi reuşit, nici după o modificare ad hoc şi ilegală a constituţiei, să  obţină  votul de destituire din funcţie a lui Mircea Druc. Veneam frumos atunci, îl luam delicat la braţ pe Mircea Snegur, îl conduceam la una din ferestrele Sovietului Suprem şi-i explicam situaţia convingător: „ Stimate domnule preşedinte. Vedeţi această tălăzuire a mulţimii? Este poporul. Declaraţi frecvent că vă sfătuiţi doar cu poporul.  Ştiţi ce vrea poporul acum? Vă spun eu. Nimeni, absolut nimeni, nici poporul, nici aleşii poporului, nu pleacă acasă  până nu votează: 1) Reconfirmarea actului unirii, votat de Sfatul Ţării la 27 martie 1918; 2) Respingerea ultimatumurilor sovietice din 26 şi 27 iunie 1940; 3)Desprinderea definitivă, ireversibilă de Imperiul Sovietic şi declararea independenţei. Atât. Apoi, adăugam: „Domnia Voastră, luaţi legătura cu domnul preşedinte Ion Iliescu. Eu îl contactez imediat pe domnul prim ministru Petre Roman.  Să-i rugăm să ne împrumute un avion. Să trimitem emisari  la ONU, la NATO, la UE şi  în alte centre de putere din lumea liberă şi democrată". 

Atunci, mesajul nostru  ar fi avut  simpla menire de a informa direct  forurile internaţionale competente că, în timp ce în  celelalte capitale ale  fostelor republici sovietice, inclusiv la  Moscova, s-a votat doar actul de independenţă, la Chişinău deputaţii au aprobat, în mod democratic, un document puţin diferit. Îmi asumam, evident, şi riscuri majore: separatiştii de la Tiraspol, susţinuţi de armata imperială, ar fi blocat orice trecere peste Nistru. Erau pregătiţi s-o facă încă din 1989. Mai riscam şi  eventuale excese din partea  unor lideri de la Comrat, aprovizionaţi cu arme de către statul major al diviziei aeropurtate sovietice de la Bolgrad. De venirea tancurilor ruseşti la Chişinău nu-mi era frică. Speram că vom fi înţeleşi în occident deşi  primisem  semnale, dar nu pe cale oficială, care îmi cereau „s-o las mai moale cu Unirea". Mai aveam în minte şi imaginea iluştrilor oameni de cultură Eugeniu Doga, Vladimir Beşleagă, Anatol Codru, a miilor de patrioţi români transnistreni.  Ei nu mi-ar fi iertat pierdea teritoriilor de peste Nistru. Şi oprobriul lor m-ar fi durut cumplit.

Cunoşteam atunci insuficient situaţia reală din Ţară.  Evenimentele de la Târgu Mureş, mineriada din iunie 1990 şi semnarea tratatului cu URSS, în martie 1991, m-au derutat în mare măsură.  Nu-mi era limpede cum va evolua situaţia internă  şi externă a  României. Aş fi solicitat, totuşi,  ca parlamentul, guvernul şi preşedinţia să adopte o declaraţie comună. Conţinutul  putea să fie, grosso modo, următorul:

 "Către toate naţiunile lumii şi liderii acestora! România salută dezagregarea Imperiului Sovietic.  Românii susţin lupta de eliberare naţională  a tuturor popoarelor captive din lagărul internaţionalist. Suntem alături, cu inima şi fapta, de populaţia celor 11 judeţe (Bălţi, Soroca, Hotin, Orhei, Tighina, Lăpuşna, Cahul, Cetatea Albă, Ismail, Cernăuţi, Storojineţ) şi ţinutul Herţa, ocupate de Uniunea Sovietică în 1940.  Statul român asigură comunitatea internaţională că nu va întreprinde nimic destabilizator, nu va introduce armata în aceste teritorii naţionale româneşti şi va acorda orice ajutor material şi umanitar doar la solicitarea din partea populaţiei din judeţele respective.  Precizăm  totodată că  România  nu poate să recunoască  Republica Moldova deoarece ar însemna să recunoască  implicit raptul de la 1940, preconizat de pactul Molotov-Ribbentrop. Respingem de asemenea tentativele de a folosi formaţiunea artificială „Republica Moldova", precum şi denumirea istorico-geografică „Moldova" în stratagema acelor forţe din Est şi din Vest, care doresc destrămarea statului unitar român".

De fapt, ar fi fost binevenită, cred eu, orice altă luare de poziţie din partea Bucureştiului oficial, afară de recunoaşterea diplomatică  pripită a Republicii Moldova. Era  o situaţie  rară în care ezitarea, expectativa  şi tergiversarea exagerată, specifică românilor, ar fi fost benefică. Să fi procedat ca Japonia. A trecut mai bine de o jumătate de secol de când a pierdut insulele Kurile şi, deşi nu are nici un japonez în  aceste teritorii, nu cedează. Nu recunoaşte suveranitatea Rusiei asupra pământurilor sale, răpite de sovietici  după 1946. Şi nici nu dă curs insistenţelor  Moscovei de a încheia careva tratate de pace, de bază, etc. Aşa aşi fi procedat eu în august 1991dacă eram prim-ministru.

Puteţi invoca o declaraţie de-a mea înainte de puci, când, practic, optam pentru  „o perioadă de tranziţie". Eu am visat  întotdeauna  la căderea imperiului şi reunirea cu Ţara.  Dar nu ştiam când se va împlini  acest  deziderat, obsesiv încă din adolescenţă. Atâta timp însă cât  pe Prut era „graniţa sfântă şi inviolabilă a URSS" nu  puteai repeta anul 1918.Aşa  cum cereau unii  patrioţi speculativi şi înfierbântaţi. Ca să glumim puţin, admitem că ar fi fost tentant să anexezi Marea Uniune Sovietică la Mica România. Tentant, dar cu riscuri serioase. Lituanieni,  poate mai  aristocraţi şi mai cumpătaţi ca noi, basarabenii, în ianuarie 1991, au cutezat să ceară  o independenţă reală. Şi au primit în schimb ceea ce Gorbaciov le-a oferit georgienilor în 1989 - o piaţă Tiananmen la Tbilisi . Lumea liberă, solidară, a condamnat vehement atacul Centrului şi a deplâns victimele de la  televiziunea din Vilnius. Abia după puci, după dispariţia de iure a URSS a depins  şi depinde în continuare de clasa politică  de la Chişinău  şi electoratul basarabean dacă se face sau nu Reunificarea cu România.

Afară de august 1991, am mai ratat o şansă. În viziune mea poate cea mai decisivă.  E vorba de  februarie 1992, când autorităţile de la  Bucureşti au refuzat introducerea leului românesc în Republica Moldova. Solicitam acest lucru  un grup numeros de  deputaţi de la Chişinău. Urma ca leul să circule  alături de rubla rusească şi cuponul moldovenesc.

5. Cum credeţi că va evolua în continuare Republica Moldova, spre Rusia sau spre Uniunea Europeană şi care sunt prognozele Dumneavoastră privind reglementarea conflictului transnistrean?

Sincer, la acest capitol, nu fac prognoze. Mă gândesc, în clipa de faţă,  că Transnistria, într-un  final, va fi anexată de Ucraina. Dar pentru a răspunde  pertinent la întrebarea: „Rusia sau Uniunea Europeană?" îmi lipseşte ceva esenţial: o previziune asupra opţiunii electoratului basarabean la viitoarele alegeri. Implicarea tinerii generaţii în  politică şi  recenta performanţă a  lui Dorin Chirtoacă par a fi de bun augur. Pentru prognoze, ar fi decisive şi răspunsurile la multiplele întrebări  formulate de analiştii politici, sociologii din Federaţia Rusă şi Ucraina. E vorba de studii analitice, dezbateri şi articole, tot mai frecvente, în ultimul timp, în publicaţiile din aceste două ţări. Voi exemplifica doar cu câteva titluri, mai recente: „Доживет ли Российская Федерация до 2014 года?", Виталий Камышев (17.07.2007); „Возможен ли распад России?", Леонид Седов, (08.12.2006); „Украинские политики рассматривают Россию как «конченое государство»", Андрей Окара, (09.03.2007); „Украинский раскол", Олег Неменский, (02.08.2007) .

Publicat în ziarul „Pro-consumator", 30 august 2007, Chişinău