- Viorel Patrichi, 2007

Viorel Patrichi, 2007

Mircea Druc: "Tot ce-a vrut capitalul rus în România, a obţinut"

- Domnule Mircea Druc, în campania pentru alegerile prezidenţiale din 1992, dumneavoastră aţi spus de mai multe ori că trebuie să conservăm patrimoniul Cooperativelor Agricole de Producţie şi al Întreprinderilor Agricole de Stat. Imediat, unii au speculat că "Mircea Druc vrea să păstreze colhozul, că e comunist". Chiar dacă nici nu eraţi membru de partid. Diagnosticul dumneavoastră a fost perfect şi s-a verificat în timp. Treptat, vechiul patrimoniu agricol a fost distrus, iar acum, în plin dezastru provocat de secetă, nu mai avem nici sistem naţional pentru irigaţii. Mai nou, aţi vorbit de mai multe ori despre necesitatea ca România să construiască relaţii economice trainice, pe baze noi, cu Federaţia Rusă. În fond, o politică firească şi de mare interes pentru ţara noastră. A apărut însă alt stereotip: "Mircea Druc este aproape de Rusia, este agent KGB". Cum explicaţi aceste înclinaţii spre stereotipuri la unii români? Ne deosebim de alte popoare?

- După o emisiune la televizor, chiar dacă unora li s-a părut că aş fi fost cel mai rusofil, Ambasada Rusiei la Bucureşti a transmis un protest vehement la adresa realizatorilor, că de ce au invitat acest antirus înrăit. Abundenţa scenariilor din mass-media română atestă un fel de mitomanie. Iar pe cei care umblă cu scenarii în privinţa mea chiar nu-i mai înţeleg. Ei au învins şi la Chişinău, şi la Bucureşti. Ce mai vor de la mine?

Nu ştiu nici dacă fenomenul este un dat specific poporului din care facem parte. Se pare totuşi că noi, românii, ne distingem şi sub acest aspect. Urmăresc presa altor popoare şi nu am observat o înclinaţie aparte spre scenaristică. Cunosc tot spaţiul ex-sovietic, toate ţările europene. Nu vezi ceva asemănător. Nordicii nu cultivă asemenea pasiuni. Pentru aceştia ar fi bizar să tot fabulezi mereu. Ruşii, francezii, englezii au desigur presă de scandal, dar diferă de a noastră. N-am găsit nimic în acest sens nici în mass-media din Brazilia. Nu toate popoarele au înclinaţii spre vrăjit, spre ghicit, spre descântece. Îmi amintesc, în studenţie, unele colege de la Chişinău în loc să rupă cărţile învăţând, se duceau la ghicitoare să le spună dacă vor lua examenele. În loc să-şi însuşească arta de a fi frumoase, deştepte, seducătoare, plăteau vrăjitoarele să le facă farmece.

- Nu cumva învinge mereu cel care are dreptate, iar nu cei care deţin funcţii politice trecătoare?

- La români funcţionează un clişeu: „Ăsta e băiat bun, dar bunică-sa a fost legionară, iar soacra-sa vinde castraveţi în Piaţa Obor...". Noi, românii, nu avem spirit de echipă. Nu cunoaştem gestul aristocratic şi capacitatea de a spune da sau nu! Noi preferăm găinăriile. Ruşii, un alt fenomen specific, nu umblă cu insinuări şi bârfe, au alte metode de eliminare. După 1990, de exemplu, ei au anihilat vreo 70 de directori de bănci. Fără să spună cineva că ar fi agenţi americani, britanici sau israelieni.

Să te aliezi mereu cu cel mai puternic!

- Sunteţi cel mai subtil cunoscător al spaţiului eurasiatic, vă întreb ce şanse are Federaţia Rusă în această nouă ofensivă a ei spre lumea occidentală. De ce ar trebui ca Rusia să iasă din nou la plimbare prin toată Europa? Desigur, acum fără tancuri.

- Nu este vorba de şanse. Rusia se comportă la fel ca alte mari puteri şi, prin definiţie, este datoare să se impună pe scena mondială. E adevărat însă că nu poate reveni la imperialismul ţarist din secolul XIX, la imperialismul sovietic din secolul XX. Obsesia clasei politice ruse are la bază un criteriu decisiv: se te aliezi mereu cu cel mai puternic. Petru cel Mare era captivat de modelul european. Nu era însă încântat de Germania fiind fărâmiţată, divizată în state mici. El dorea centralizare internă şi expansiune imperială. Se orienta mai curând spre Olanda, Danemarca, Anglia. După Petru cel Mare, cohorte de aventurierii germani au migrat spre Rusia pentru a înjgheba acolo un mare imperiu pe care nu l-au putut ridica la ei, în Europa de Vest sau pe alte continente. Germanii pierduseră împărţirea lumii şi voiau s-o repete prin intermediul Rusiei. Cucerirea Caucazului, a Asiei Centrale, a Mării Negre şi a Extremului Orient a fost opera multor germani deveniţi generali şi mareşali în armata ţarilor ruşi.

În secolul XIX, elita politică rusă vorbea franceza şi imita Franţa, care era un imperiu etalon. În secolul XX, Rusia a imitat tot ce a făcut Germania. La fel ca germanii, ruşii au vrut să-şi ia revanşa pentru înfrângerile din primul război mondial. Toată nomenclatura sovietică învăţa germana. Acum, elitele din Federaţia Rusă învaţă engleza şi vor să fie ca americanii, pe plan economic, politic şi militar. Ei cred că vor reuşi să contrabalanseze America. Numai că acest rol mai este vânat de China, India, Brazilia, Iran şi Europa unită. Ruşilor le-ar conveni o lume bipolară: „americanii şi noi". Realitatea îi contrazice fiindcă Europa este un concurent serios. Lumea arabă, dacă se uneşte, devine o forţă uriaşă. Iranul tinde să devină o mare putere economică şi politică. Şi acest statut are drept suport democraţia teocratică musulmană.

Şase vectori strategici

- Ruşii au pornit în această ofensivă planetară călare pe conducte. Vorbeaţi recent despre "mania conductelor". În ce măsură Kremlinul îşi evaluează corect mijloacele în acest război economic total? Cât de adecvat înţelege clasa politică rusă tendinţele geopolitice şi geoeconomice actuale?

- Rusia este multiplă. Acolo se confruntă vreo şase vectori strategici. Unii analişti văd în obsesia de superputere energetică o exagerare, pe care o iau în zeflemea. „Vai de ţara care e nevoită să trăiască mereu din importuri de energie, dar nu este de invidiat nici ţara care trăieşte din exportul de resurse energetice", spunea recent un savant rus. Analiştii de la Moscova îşi pun deja problema dacă Rusia nu va avea cumva soarta Iranului din tipul şahului deoarece, la nivel mondial, nu este exclusă o cădere bruscă a preţului la hidrocarburi. Aceşti vizionari au altă perspectivă asupra destinului Rusiei. S-a realizat industrializarea în perioada sovietică doar în domeniul militar şi în cercetarea cosmică. Numai atât. Acum Rusia nu poate reveni ca mare putere doar cu exportul de materii prime, fără capital uman şi tehnologii avansate.

Românii devin tot mai hedonişti

- De ce balanţa schimburilor noastre comerciale este excesiv înclinată în favoarea Rusiei?

- Nu tot ce importăm din Rusia este absolut necesar şi inevitabil. Dacă soţia şi copii toacă banii pe cumpărături inutile, nu-s de vină supermagazinele. O deviză de tipul „Exportăm sau murim!" le lipseşte românilor care devin tot mau hedonişti. Iar partenerii noştri, exponenţi ai neocapitalismului rus, gândesc doar în termeni tradiţionali: „învingătorilor, totul, perdanţilor, nimic". Cum e şi „capra vecinului" la Bucureşti, adică să câştigăm noi, iar restul lumii să piardă. Eu aş vrea o cooperare între România şi Rusia pe baza profitului reciproc. Şi aceasta ar fi unica opţiune în relaţiile bilaterale. Restul înseamnă combinaţii de tip mafiot.

- Şi cum îi putem schimba pe români, pe ruşi, pe...?

Egocentrismul occidental percepe resursele naturale ale oricărei ţări drept bunuri ale întregii planete, implicit ale corporaţiilor transnaţionale. Românii sun de acord, dar Rusia nu poate accepta asemenea teze. S-a încercat asta şi cu Brazilia, imediat după al doilea război mondial: Amazonia este un bun al tuturor! Împărţim spaţiul geografic respectiv între Statele Unite, Columbia, Venezuela iar Brazilia să rămână pe litoral. Cei de la Rio de Janeiro şi de la Sao Paulo n-au decât să se ţină de fotbal şi carnaval. Preşedintele Juscelino Kubitschek de Oliveira a mutat capitala la Brasilia şi a hotărât: Amazonia este patrimoniul Braziliei! La fel şi Rusia consideră că spaţiul între Urali şi Pacific, cu cele 50% din resursele naturale ale planetei, constituie patrimoniul său naţional şi n-are de ce să-l dea pe mâna corporaţiilor transnaţionale.

România are exact ce-i lipseşte Rusiei

- Numai că Vladimir Putin nu se mulţumeşte cu atât. El vrea şi Cercul Polar de Nord, aşa cum şi americanii doresc hidrocarburile de-acolo. Este aceeaşi manie a conductelor şi aici?

- Aceasta este eterna luptă care duce lumea înainte şi o iluzie că ne salvăm cu ajutorul unei cruciade energetice. Ruşii reuşesc cu greu să retehnologizeze actualele exploatări, gazoductele şi oleoductele existente. Iar acum vor să coboare la mii de metri în Oceanul Îngheţat de Nord, în condiţii extreme! Fără tehnologii adecvate, pentru obţinerea cărora Rusia ar avea nevoie de minim 15 ani. Vânzoleala politică este inevitabilă, dar realitatea rămâne mereu în urmă. Lupta pentru pace este frumoasă, viaţa însă cere altceva. Spuneţi că proiectul Nabucco nu are viitor dacă ruşii nu pompează suficientă materie primă. Dar la sfârşitul lui septembrie, pleacă o mare delegaţie de experţi din Turkmenistan la Washington. Nu-i împiedică nimeni pe turcmeni să valorifice relaţiile de piaţă în favoarea lor. Rusia face şi ea o mişcare pentru a convinge Austria că nu este neapărat ca ţeava să treacă prin Turcia. „Vreţi gaze din Asia Centrală? Vi le aducem noi, direct, chiar pe fundul Mării Negre". Acum urmează ca mass-media noastră să facă valuri pentru că ruşii, din considerente politice, ar putea prefera traseul Bulgaria - Serbia - Bosnia Hertzegovina - Austria, excluzând România.

- Am rămas orfani de Rusia, toţi preşedinţii ruşi ne ocolesc. Ce facem fără gazul rusesc!? Că nici Vladimir Putin nu vrea să vină în România, că uite i-a vizitat pe toţi vecinii, pe toţi vechii tovarăşi de luptă. Dumneavoastră ce credeţi? Trebuie să ne lamentăm că Moscova ne-a uitat?

- Din punctul meu de vedere, toate aceste speculaţii fac parte din mentalitatea românească: „N-am noroc pe lume, mai bine mă făcea mama un mânz şi mă mânca lupul!...". Iată şi un raţionament specific ruşilor: "Cu toate că suntem ortodocşi şi pe parcursul istoriei am salvat de atâtea ori principatele dunărene de sub turci, românii nu ne iubesc. Antipatie reciprocă. Chiar dacă românii au luptat alături de noi în primul război mondial şi au întors armele în cel de al doilea război mondial, chiar dacă s-au sacrificat iar noi l-am decorat pe Regele Mihai, masele populare nu-i suportă pe români. Paradoxul este că, deşi Ungaria a luptat întotdeauna contra Rusiei, noi, ruşii, îi simpatizăm pe unguri. Iar pe români îi dispreţuim. Şi, în definitiv, ce folos că ne iubesc grecii, sârbii, ungurii? Piaţa lor e limitată. România are însă exact ce ne lipseşte: rafinării, industria ţevilor, piaţa de desfacere.. Am venit în zona sud-est europeană cu o corporaţie cum ar fi Lukoil. Am trimis mai întâi delegaţii la Budapesta, pe baza simpatiilor politice. Şi am văzut că Budapesta are o perspectivă limitată. Am încercat în Republica Moldova, în Bulgaria, Serbia. Unde să punem centrul de coordonare a acestei mari corporaţii? Şi am decis că de la Bucureşti se vede cel mai bine! De-aici ţinem şi piaţa Balcanilor, şi piaţa sud-est europeană şi piaţa central-europeană. Am avut nevoie de rafinărie, de o fabrică de uleiuri şi le-am luat pe cele de la Ploieşti! Acum Uniunea Europeană ne impune introducerea biodieselului. Noi am proiectat operativ şi ridicăm o fabrică în România care va produce 150 de mii tone de biodiesel anual. Vom satisface astfel necesarul tuturor rafinăriilor şi benzinăriilor noastre din spaţiul sud-est european". În concluzie, care a fost procedeul rusesc? „Dacă nu ne iubesc românii, îi iubim noi pe ei. Noi vrem Petrom, vrem aluminiu, vrem ţevi! Ei preferă să vândă întreprinderile oricui numai nu ruşilor. Bine, vor veni occidentalii cu banii noştri. Austrieci, germani, elveţieni, americani, greci, israelieni şi care or mai fi dragi românilor! Nici o problemă!" Aşadar, deocamdată un lider de la Kremlin nu are ce face în România. Tot ce-a vrut capitalul rus în România a obţinut! Inclusiv Petrom-ul, prin Austria. Şi Blair dacă a vrut să-l ajute pe Mitall, s-a împrietenit cu domnul Adrian Năstase. Pe actualul preşedinte rus îl preocupă viitoarele alegeri. Putin mai are treabă în Austria, în Germania şi prin alte părţi.

- Spuneţi că politica Gazprom-ului prevalează asupra politicii statului rus?

- Da! Corporaţia Gazprom nu este un stat în stat. Ea este însuşi Statul. Şi multă lume se indignează, fiindcă îşi dă seama că nu partidele politice, nu preşedintele, nu aleşii poporului, nu guvernul conduc ţara, ci corporaţiile. Este numai o aparenţă că Putin cu FSB controlează totul în statul rus. Gazprom contravine intereselor vitale ale Rusiei prin impunerea unor obiective străine de aspiraţiile elitelor regionale şi etnopolitice ambiţioase din Siberia, Tatarstan, Cecenia, Başkiria şi altele. Logica economică a imperiului energetic provoacă provinciile la „un război al tranzitului de hidrocarburi" şi constituie premiza politică a dezintegrării Federaţiei Ruse. Unii lideri politici şi analişti ruşi vorbesc deja despre necesitatea unei "deschiaburiri a Gazprom-ului".

Modelul brazilian

- Vladimnir Bukovski spunea recent că Uniunea Europeană este la cheremul Rusiei din punct de vedere energetic. Că tot ce n-a reuşit Stalin cu tancurile, iată, au izbutit conductele Gazprom-ului. Cum apreciaţi acest diagnostic?

- Cu tot respectul, dar diagnosticul lui Vladimir Bukovski este incomplect! În Rusia există forţe politice şi economice care ar vrea să controleze Uniunea Europeană prin intermediul gazoductelor şi oleoductelor. Mai este însă şi o altă Rusie, care nu are nevoie de Europa! Ca şi în SUA, administraţia Bush e una, ce vor corporaţiile este altceva. La fel şi aici. Anumite forţe politice vor să convingă Europa că fără Rusia nu se poate!

- Pornind de la această realitate, putem ajunge la concluzia că fără monopolul rusesc asupra energiei europene nu se poate?

- Nu! Totul depinde de voinţa politică a liderilor europeni. Dacă ei nu vor cu adevărat, Rusia nu poate ca să facă tot ce doreşte!

- Dar dacă ruşii reuşesc să organizeze acel cartel al gazelor naturale, pe modelul OPEC, cu ţările producătoare din nordul Africii?

- Practic este imposibil. Toate sunt discuţii propagandistice ce ţin de atacul psihologic frecvent în cadrul actualei conflagraţii economice mondiale. UE are alternative: gaze lichefiate din diverse regiuni. Energiile regenerabile o altă soluţie viabilă. În 1972, a avut loc criza petrolului. Din nefericire, dar şi ca factor pozitiv, în Brazilia, era la putere junta militară. Ea nu se lamenta ca noi, nu discuta cu ţările arabe, nu trecea de partea URSS. Au decretat: producem bioetanol din trestie de zahăr! Astăzi, Brazilia are asigurată independenta energetică şi este lider mondial în domeniul biocarburanţilor. S-a decis!

- Vor avea suficiente cantităţi de alcool?

- Nu. Prima alternativă pentru toate naţiunile este reducerea consumului de carburanţi. A doua soluţie ar fi o alternativă la sursele de energie provenite din petrol şi gaze naturale. România, de exemplu, foloseşte doar 20-30% din potenţialul hidroenergetic al ţării. Dar există ţări care au ajuns la 80%! Şi-atunci, decât să vorbim despre drobul de sare, de ce să nu mergem pe calea pe care s-a pornit? Să utilizăm la standarde mondiale resursele hidroenergetice, având şi apă pentru consum, folosind şi energia electrică, scăpând de inundaţii şi făcând şi irigaţii. Problema apei este la fel de stringentă ca şi resursele energetice. Ruşii au propus să-i conecteze pe israelieni la o conducta de apă adusă tocmai din Siberia! Se va ridica însă societatea civilă, ecologiştii, care nu acceptă proiectele de schimbare a cursului fluviilor siberiene. Dar dacă Moscova admite aşa ceva, destrămarea Federaţiei Ruse este inevitabilă ! Când Rossnefti a vrut să facă conductă petrolieră pe lângă Baikal, au început protestele. Jos mâinile! A renăscut mişcarea pentru independenţa Republicii Baikal! Eu nu exclud ca stăpânii adevăraţi ai acestor resurse - siberienii - să ridice problema ruperii de Rusia. „De ce noi siberienii, care avem gaze şi petrol, trăim atât de prost?". Presa rusă arată că petrodolarii se depun în exterior, că nu au de-a face cu interesele ţării.

Energia şi mentalitatea de talcioc

- Aici avem un alt paradox despre care aţi tot vorbit, afirmând că Rusia nu dispune de hidrocarburi pentru propriul consum. Cum poate Rusia să salveze Europa? Nu are suficiente resurse energetice! Şi că asta ar explica de ce Rusia vrea contracte pe termen lung pentru beneficiari foarte fermi!

- Simplificând forţat, putem spune că avem de a face cu o mentalitate de talcioc! Rusul a înţeles că poate face mare gheşeft, dar nu-i ajunge marfa. Şi atunci, ia marfa dintr-un loc şi o duce în altă parte, unde este cerere. Rusia a înţeles că poate ţine în şah Uniunea Europeană cu gazele şi cu petrolul, dar nu are marfa suficientă! Şi vrea s-o ia de la central-asiatici. Dar şi aceştia s-au deşteptat şi se duc singuri la talciocul european. Este corect ce susţine preşedintele Traian Băsescu în acest sens. Trebuie să ne regândim consumurile proprii, să vedem apoi dacă nu putem importa şi din altă parte, nu numai din Rusia. De ce ruşii pot cumpăra de la algerieni iar noi nu? De ce trebuie să ne intereseze factorul politic şi nu vrem să negociem cu Iranul aducerea hidrocarburilor prin Georgia? Aşa cum face Israelul cu Rusia! Cine mai credea că Libia va primi iar libertatea să exporte hidrocarburi? Apropo, ca potenţial, Iranul este unicul concurent serios al Rusiei pe piaţa europeană a gazului. În loc de arme atomice, îşi face 20 de centrale nucleare. Desalinizează apa mării, irigă deşertul, construieşte autostrăzi, ridică nivelul de trai. Energetica atomică îi permite să nu mai ardă gazul şi petrolul pentru a obţine energie. Drept consecinţă Iranul îşi poate axa economia naţională pe exportul de hidrocarburi. Având gaz şi electricitate poate dezvolta industria chimică etc. Având asigurată independenţa energetică, Iranul se simte campion mondial chiar fără nici o bombă. Rezervele enorme de petrol şi gaze naturale şi electroenergetica atomică îi vor permite să aprovizioneze o jumătate de lume. Cum vom fi pregătiţi să abordăm colaborarea economică cu Iranul, atunci când se va da undă verde? Fără aducerea gazului din Iran ne va fi foarte greu să zdruncinăm monopolul Gazprom şi preţurile în Europa vor continua să crească.

Ucraina „adversarul obiectiv al României"

- În ce măsură bunele relaţii cu Federaţia Rusă va putea ajuta România să-şi rezolve unele litigii cu Ucraina?

- Aici abordarea sistemică este esenţială. Când opţiunea strategică determină scopul şi mijloacele, atunci Rusia devine pentru România un partener obiectiv şi un adversar subiectiv. Iar Ucraina rămâne dintotdeauna un partener subiectiv şi un adversar obiectiv. Mai pe româneşte, nu Rusia actuală este adversarul României. Obiectiv, ea se află la 1200 de kilometri depărtare de România. Apoi, ea nu mai este un tot întreg, este diversificată, este multiplă. Ca şi România. Şi atunci idealurile naţionale ale Rusiei şi ale României se pot întâlni spre folosul nostru. Problema este că românii nu conştientizează existenţa unor asemenea consonanţe. De aceea, este nevoie ca în Rusia şi în România să vină la putere oameni care urmăresc propriile interese naţionale.

- Înseamnă că Marea Neagră nu este „un lac rusesc", aşa cum afirma Traian Băsescu.

- Nu, pentru că este şi-un lac românesc, şi-un lac ucrainean, şi unul georgian, bulgar şi mai ales turcesc. Eu aş fi spus că Marea Neagră este un lac pe care ruşii vor să şi-l însuşească total, dar noi vrem să fie şi al nostru. Am putea realiza o înfrăţire între portul Sankt-Petersburg şi portul Constanţa. Aşa s-ar conveni că traseul optim pentru gazul lichefiat rusesc şi central-asiatic ar fi Novorossiisk - Constanţa. Şi există posibilitatea de a face linie dublă de feribot cu 150-160 de cisterne cu gaz lichefiat. Am uni astfel traseul siberian cu cel nord-sud, toată calea fluvială prin canalul de la Marea Baltică, canalul Volga-Don, până la Marea de Azov, ca să ajungem, prin canalul nostru, pe Dunăre, până în centrul Europei. Bine, mass-media ne sperie că ruşii vor să transforme şi Marea Mediterană în lac rusesc. Sau că bombardierele ruşilor patrulează din nou prin aer, ca pe vremea Uniunii Sovietice. Toţi militarii ruşi păzesc afacerile Gazprom sau Lukoil în lume şi primesc bani pentru asta. Este firesc. Rusia nu creează o nouă tendinţă, ea face exact ceea ce fac şi ceilalţi actori pe piaţa energetică.

Rompetrol, afacerea secolului

- După 1991, în diverse studii şi articole, aţi afirmat că, pentru România, Kazahstanul trebuie să devină un partener strategic. Iată că Dinu Patriciu a vândut compania Rompetrol către societatea de stat KazMunaiGaz controlată de ginerele lui Nursultan Nazarbaev. Imediat au apărut atacurile: în spatele Kazahstanului este Rusia, Kazahstanul este principalul aliat al Rusiei în CSI, ruşii au luat potul cel mare în Uniunea Europeană prin România. Pe de altă parte, după afacerea Petrom-OMV, politicienii de la Bucureşti au reuşit trista performanţă să înstrăineze sectorul energetic în beneficiul unor monopoluri de stat. Dumneavoastră cum evaluaţi situaţia?

- Nu pot decât să fiu consecvent. Vânzarea societăţii Rompetrol către KazMunaiGaz este afacerea secolului. O adevărată lovitură. Kazahstanul cooperează cu Federaţia Rusă, dar îşi caută un destin propriu. Nazarbaev a mutat capitala de la Alma Ata în centrul geografic al ţării, la Astana, care în kazahă înseamnă „locul unde se iau deciziile". În ultimul deceniu, Kazahstanul şi-a dublat extracţia de petrol şi gaze naturale. Recent, Astana a finalizat un proiect de lege privind trecerea de la grafia chirilică la grafia latină. Cosmodromul Baikonur este o afacere pentru Kazahstan pe relaţia cu Moscova, şi atât, iar conductele ruseşti vor fi folosite pentru petrolul kazah în drumul spre Europa. Unii critică proiectul lui Dinu Patriciu. Dar nu voiau cei din Uniunea Europeană şi din România o alternativă la resursele energetice din Federaţia Rusă? Există patru ţări pe glob, actori strategici ai marelui joc petrolier cu rol decisiv în geopolitica viitorului: Arabia Saudită, Iranul, Rusia şi Venezuela. Nici una nu este membru NATO şi companiile lor din sectorul hidrocarburilor sunt de stat? Ce-i de făcut? Nu ne place nici una? Bine, să aducem petrol şi gaze din Azerbaidjan, din Libia, din Asia Centrală? Nici astea nu ne plac. Atunci ce să facem? Iată că vine Kazahstanul spre România, singura ţară care oferă o ieşire profitabilă spre Uniunea Europeană şi posibilitatea de procesare a ţiţeiului. Dacă privim controversele care se dezvoltă în jurul afacerii, atunci trebuie să conchidem că problema este în România, iar nu în Kazahstan. Aici există două grupări de interese: cei care tare vor ca hidrocarburile Kazahstanului să fie aduse în România, dar tot de către Rusia, prin OMV-Petrom şi Lukoil, şi cei care vor ca oricine, numai nu Dinu Patriciu, să fi rezolvat această problemă cu adevărat strategică. Deocamdată, politicienii de la Bucureşti vorbesc mult, dar nu au o strategie clară pentru Asia Centrală şi Transcaucazia.

Reflexele vechi şi naţionalismul

- Afirmaţi că ţările Uniunii Europene încearcă să-şi rezolve problemele energetice pe cale naţională, deşi idealul comunitar este solidaritatea.

- În momente de criză, se abandonează imediat principiul solidarităţii. Comisia Europeană încearcă să elimine naţionalismul energetic. Fiecare guvern are însă electoratul lui. Aici este cheia reuşitei pentru construcţia europeană. Germania îşi face iluzii că a rezolvat problemele, dar ce se va întâmpla cu Marea Britanie?

- Atitudinea dumneavoastră mă face să mă gândesc la instinctele românilor din Cernăuţi sau din sudul Basarabiei. În Ucraina, vor avea loc alegeri anticipate la sfârşitul lunii septembrie. Din nou, românii de-acolo preferă să meargă cu Partidul Regiunilor al lui Victor Ianukovici, pro-rus, iar nu alături de naţionaliştii ucraineni, care nu le oferă nimic. Greşesc românii de-acolo?

- Nu, nu greşesc.

- Bine, dar scenariştii de la Bucureşti ar spune foarte uşor că acei români de-ai noştri ar fi agenţii Moscovei...

- Cei de la Bucureşti nu au reflexe, nu au o imagine clară asupra intereselor strategice ale ţării lor. Ei vorbesc de pe poziţiile altora, de regulă a marilor puteri. Aşa puteau spune şi despre noi, în anii 1980, când ne orientam spre ţările baltice, iar nu spre Bucureşti, unde se construia de zor comunismul. Noi ce eram atunci - agenţii balticilor? Unde să privească românii de la Cernăuţi? Spre Bucureşti? Ce să vadă? Politica Partidului Regiunilor din Ucraina le oferă mai mult decât le oferă Tratatul semnat cu atâta abnegaţie de Emil Constantinescu şi Leonid Kucima. Partidul lui Iuşcenko şi Blocul Iuliei Timoşenko nici nu recunosc existenţa românilor noştri. Partidul Regiunilor recunoaşte drepturile minorităţilor naţionale. Aici e paradoxul. Aflat la Cernăuţi în perioada Gorbaciov, eu eram solidar cu evreii, cu ruşii, cu polonezii contra şovinismului ucrainean. Aceeaşi situaţie avem şi în prezent.

- Acelaşi lucru se întâmplă şi cu biserica ortodoxă a românilor din nordul Bucovinei, care se subordonează Patriarhiei Moscovei, iar nu Mitropoliei de la Kiev.

- Să nu confundăm Rusia cu Uniunea Sovietică. În plus, abordarea trebuie să fie diferită pentru Cernăuţi şi pentru Chişinău.

- Mai credeţi în unirea românilor în contextul geopolitic actual?

- Depinde ce înţelegeţi prin unire. O declaraţie oficială, un stat birocratic, cu nişte frontiere, acum când nu mai există frontiere? Când nici România nu mai există?

- V-aţi propus să mă şocaţi? Cum nu mai există România? Ce vreţi să spuneţi?

- Nu mai există România. Acum este o piaţă imensă - Uniunea Europeană în care nu vor exista decât corporaţii şi hipermarketuri. La fel ca în Uniunea Sovietică, unde nu se putea vorbi de frontiere interioare.

- O supoziţie de lucru. Dacă peste 50 de ani, cei 27 sau 40 de la Bruxelles se ceartă, fiecare ţară va reveni în hotarele ei. Care vor fi acele frontiere, dacă nu se mai respectă nimic?

- Vor fi alte frontiere. În funcţie de factorul demografic. Nu vei putea să refaci România acolo unde nu mai există români. După dispariţia Imperiului Roman, nu am mai putut reface Dacia Felix acolo unde nu mai existau dacii liberi sau captivi. După destrămarea SUA nimeni nu va mai putea restabili civilizaţiile precolumbienilor, acolo unde nu au supravieţuit indigenii. Au reuşit performanţa doar evreii care au refăcut Statul Israel ca Pasărea Fenix şi aceasta numai după ce au revenit acasă după o eclipsă de milenii. Oricât de mult am dori să-i ajutăm pe fraţii sârbi, kosovarii albanezi vor avea peste 90% şi vor spune mereu că nu au nimic comun cu Serbia. Mai ales că muntenegrenii, care sunt tot sârbi, s-au separat de Serbia. Cu ajutorul Uniunii Europene... Aşadar, resursele demografice, factorul uman vor deveni tot mai decisive pe viitor. Ne vor demonstra-o chinezii, indienii, brazilienii şi alte seminţii.

- Înseamnă că aşa dispar naţiunile?

- Pe ruinele altor construcţii artificiale, nu pot să apară aceleaşi frontiere. Nimeni nu poate garanta destinul Federaţiei Ruse dincolo de Urali. La fel cum Marea Britanie n-a rămas în America. Vechile populaţii americane nu mai există decât ca nişte insule. Dacă trec o sută de milioane de chinezi în Siberia, totul s-a terminat. Va fi altceva.

- Sunteţi mai sceptic decât în 1991?

- Nu sunt mai sceptic. Pur şi simplu, eu am crezut că destrămarea imperiului sovietic este un pas înainte. Dar unde am ajuns în prezent înseamnă doi paşi înapoi. Noi ne-am întors în trecut, la ipostaza din preajma primului război mondial. Atunci a intrat Europa în criză. Toate erau la pământ, corupţie, plutocraţie, debandadă totală. Politicienii au băgat continentul într-un război cumplit. În Rusia, au apărut bolşevicii lui Lenin. În Germania, s-a găsit altă soluţie. În Italia, un ziarist a descoperit fascismul. Niciuna nu era adecvată. Toate variantele s-au prăbuşit...

- Vom ajunge la un nou început, în condiţiile în care naţiunile vor dispărea?

- Nu, dacă nu va dispărea omenirea, nici naţiunile nu dispar. Nimeni nu poate garanta că Uniunea Europeană va supravieţui măcar cât Uniunea Sovietică. Acum va trebui s-o luăm de la început. Istoria însă nu se repetă, istoria continuă. Soluţia este numai în viitor căci reîntoarcerea în trecut înseamnă şi o crudă revelaţie: structura de rezistenţă a mitului se dezintegrează. Persistă eterna întrebare: ce-i de făcut? Mai întâi, aşa cum ne îndeamnă David C. Korten, să conştientizăm faptul că într-o lume gestionată de nişte instituţii a căror putere depinde de capacitatea noastră de a uita, deşteptarea este în sine un act revoluţionar. Milioane de oameni demonstrează că există alternative. Că este posibilă o altă lume. Mai bună decât comunismul sovietic. Mai sănătoasă decât consumismul societăţii de piaţă.

Unirea se construieşte, nu se declară!

- Cum aţi fi procedat dacă aţi fi devenit preşedintele României în 1992?

- Militam ca România să devină o republică prezidenţială sau o monarhie constituţională, cu un Parlament unicameral. Aş fi interzis distrugerea sistemului de irigaţii. Ceream Guvernului definitivarea tuturor construcţiilor hidrotehnice şi a reactoarelor de la Cernavodă, dezvoltarea resurselor naturale, creşterea productivităţii muncii. Impuneam folosirea minerilor concediaţi pentru proiecte de infrastructură şi pentru canalul Dunăre-Bucureşti pentru irigaţii. Aş fi luptat pentru stoparea birocraţiei galopante, care generează corupţie politică, morală şi economică. Impuneam edificarea unor instituţii statale flexibile, dinamice. Promovam prin Parlament legea privind reconfirmarea cetăţeniei române pentru toţi etnicii români din toate teritoriile naţionale înstrăinate după 1940.

- Deci, aţi fi decretat unirea?

- Domnule Patrichi, vă plac vorbele mari. Unirea, la fel ca naţiunea, nu se declară, unirea se construieşte, cărămidă cu cărămidă, şi, în primul rând pe cale economică. Ca să înţelegeţi mai bine cum stăm, iată clasamentul ţărilor care au investit în Republica Moldova până la 1 aprilie 2007:

      1. Olanda - 218 milioane de dolari - 22% din totalul investiţiilor străine;
      2. Rusia    - 120 milioane de dolari - 12% din totalul investiţiilor străine;
      3. Ciprul - 84,2 milioane de dolari
      4. Spania - 83,8 milioane de dolari
      5. Italia    - 70,3 milioane de dolari
      6. Marea Britanie - 67,1 milioane de dolari
      7. Germania - 51,2 milioane de dolari
      8. Statele Unite ale Americii - 48,7 milioane de dolari
      9. Franţa - 40,4 milioane de dolari
      10. România - 31,5 milioane de dolari
      11. Ucraina - 5,3 milioane de dolari.