Mai întâi de toate, dacă vorbim de identitatea politică, e important să spunem că reprezentanţilor PCRM nu le-a fost niciodată frică să recunoască că sunt comunişti. Da, ei nu-şi asumă toată moştenirea şi responsabilitatea istorică a comuniştilor sovietici, pentru că n-ar avea nici dreptul, nici rostul politic să o facă. Sau ar putea să o facă în măsura în care social-democraţii de azi ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru declanşarea primului război mondial, liberalii - pentru rezultatele celui de-al doilea, iar romanofilii pentru insuccesele militare ale lui Decebal. Comuniştii renunţă, şi bine fac, să-şi falsifice identitatea, adică să se făţărnicească ca şi cei care, din raţiuni conjuncturiste şi-au pus peste noapte, după cum afirmă însuşi Chirtoacă, măşti de social-democraţi, creştini-democraţi ori social-liberali.

Liberalismul nu există ca doctrină în Republica Moldova, ori mai bine zis e împărtăşit, în mod cu totul ciudat de câţiva zeci de intelectuali. În mod ciudat, pentru că doctrina liberală nu e proprie intelectualilor, ci oamenilor înstăriţi, bogaţi, doctrina lui Bill Gates, cum îi place sa zică la întâlnirile cu alegatorii liderul PL Mihai Ghimpu. Liberalismul se leagă în Moldova de la "90 încoace, printr-un concurs straniu de împrejurări demne de un studiu politologic temeinic, de românism şi ideea „Unirii". Până la Ghimpu şi Chirtoacă, liderii liberali Mihai Rusu, Oleg Serebrean, iar după ei Vitalia Pavlicenco au pus în capul mesajelor politice ideile radicale ale românismului interbelic. În afara unor speculaţii de ordin sentimental şi nostalgic acest soi de românism nu a putut da moldovenilor elementare răspunsuri la întrebări destul de simple.

Ce schimbări se vor produce „în bine şi mult mai bine" în viata moldovenilor după posibila unire: ce statut cetăţenesc vor avea, în ce structură administrativ-teritorială se vor integra, cum se vor încadra în câmpul muncii, cu cât vor creste veniturile lor, nu vor suferi oare de discriminarea etnică şi lingvistică, ce viitor vor avea copii lor şi ce viitor vor avea minorităţile etnice care convieţuiesc în Moldova? La toate aceste întrebări cel mai des ne este dat să auzim două răspunsuri de serviciu. Unul spune că „Unirea" şi-a demonstrat beneficiile după 1918. E un răspuns plin de cinism, pentru că, ştim acum cu siguranţă că după 1918 în Moldova s-a instaurat un regim bucureştean anti-democratic şi anti-moldovenesc. Al doilea răspuns spune că Moldova e o ţară mică, iar într-o ţară mare cu resurse bogate şi cu piaţă mare se trăieşte mai bine. Cu tarile mari în care omul o duce bine de la URSS până la China şi India, parcă suntem lămuriţi, iar cât priveşte capacităţile administraţiei publice romaneşti de a gestiona ţara, mai ales resursele umane, tot parcă avem exemple ilustre de la cazul Ceaşescu şi până la recentul caz Băsescu. Poate în sertarele serviciilor secrete romaneşti există şi alte scenarii ale „Unirii" bazate pe pragmatism economic şi social, precum şi pe respect pentru cetăţenii moldoveni, dar noi nu le-am văzut.

Un ilustru reprezentant al românismului fără viitor, ori a românismului orb a fost şi mai este ex-premierul Moldovei Mircea Druc. Memoria politică este, de regulă, scurtă, dar experimentul pe care doresc să şi-l organizeze unii chişinăuieni în calitate de cobai ai lui Dorin Chirtoacă nu este o premiera. In 1990 am mai avut parte de un asemenea experiment. Druc, la fel ca Dorin Chirtoacă, nu şi-a prea afişat la început românismul, ar fi fost prea de tot pentru un funcţionăraş şcolit mai mult pe la Moscova. Tânărul Druc şi-a pus în aplicare imaginea de tehnocrat prin publicarea unei serii de articole în „Literatura si Arta" privind unele principii ale managementului modern şi relaţiilor de piaţă, pe care le asocia cu prudenţa unui neprofesionist noţiunii de „inovatică". In cercurile politice Druc şi-a creat falsa faimă de savant şi specialist de perspectivă, cu şcoala bună. „Inovatica" lui a ieşit imediat în vileag după ce a fost numit prim-ministru de câtre Parlament (pe atunci încă Sovietul Suprem al RSSM).

„Mircea Snegur, Mircea Druc spre victorie ne duc!" - aclama mulţimea entuziasmată după desemnarea tânărului prim-ministru. N-a trecut mult şi s-a văzut despre ce victorii e vorba şi ce preţ trebuie să plătim pentru acestea. Druc s-a instalat în fruntea unei gloate înarmate cu bâte şi răngi şi a încercat supunerea Găgăuzei nu după reguli liberale şi democratice, ci după năravul guvernării romaneşti în Basarabia. Nu rămânea mult până la o vărsare de sânge. Druc nu dorea să asculte de nimeni, nici de Parlamentul, care l-a ales, nici de tovarăşii lui politici, nici, cu atât mai mult, de raţiune. Conflictul cu Comratul a tensionat relaţiile Chişinăului cu Tiraspolul, care nu erau nici aşa de loc simple. Votul dat pentru Druc a dispersat ţara şi a condus până la urma la războiul sângeros de pe Nistru, urmările căruia se resimt până azi.

Sigur, în contextul politic de azi, când după alegerile locale partidele politice liberale pro-romaneşti, PPCD şi Alianţa „Moldova Noastră" încearcă să schimbe echilibrul puterii în ţară, paralelele între Dorin Chirtoacă şi Mircea Druc se impun. Ambii tineri, ambii bine şcoliţi, ambii liberali, amândoi adepţi înflăcăraţi ai unirii Moldovei cu Romania cu orice preţ, amândoi purtând dispreţ sincer faţă de moldoveni şi faţă de cei care au ridicat şi dezvoltat Moldova în timpul socialismului. Poate Dorin Chirtoacă e altfel, ori cu totul altfel? Poate... E tânăr şi mai avem timp să aflam cine e, lăsându-l să-şi demonstreze calităţile la posturi pe potriva tinereţii şi responsabilităţii sale politice şai sociale.

Valeriu RENITA

„Moldova Suverană", nr. 14.06.07