România, membră a Uniunii Europene, este de acord, în declaraţiile oficiale, cu teza diversificării resurselor energetice. Acum avem o şansă reală: oferta din partea Kazahstanului. Mass-media de la Bucureşti, ca la comandă,  a declanşat o tumultoasă  dezbatere „pro şi contra". Să menţionăm, mai întâi, esenţa  ideilor şi argumentelor „contra":  „Petrolul nostru  a încăput pe mâna Rusiei. Acum România îşi va relua locul în hegemonia Moscovei. Tranzacţia  ar fi  imposibilă fără binecuvântarea Rusiei, care urmăreşte interese majore în Kazahstan, în special cosmodromul Baikonur. Moscova impune ţărilor central asiatice diverse proiecte regionale  pentru a sabota programele energetice ale Occidentului. Kazahstanul este o ţară condusă de clanuri şi n-are  progrese  suficiente în ale democraţiei. Face parte din CSI şi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Tranzacţia încheiată, în baza unor calcule strict economice, cu o ţară din afara spaţiului NATO, dă de gândit serios. Întâmplarea  demonstrează că structurile de securitate înregistrează lacune în activitatea lor informaţională".

Va să zică, nu e lucru curat.  Dar dacă acţiunile  Rompetrol  erau vândute unor companii de stat din ţări ca Ungaria, Grecia, Austria? Ar fi mai  existat  discuţii aprinse? Desigur, numai că motivaţia, condiţionată  de alte interese  şi din alte culise, ar fi fost puţin diferită.

Problema, cred eu,  nu este în Kazahstan, ci la noi, în România. Probabil,  că chiar o filieră a  corporaţiilor ruseşti, vehiculează tactic „pericolul rusesc", după criteriul „unde dai şi unde crapă".  Explicaţia: desigur, vrem să vină petrolul kazah în Europa. Dar numai nu  prin România. Dacă nu se poate altfel, atunci să-l aducă OMV-Petrom şi Lukoil. În contrapondere, acţionează o altă grupare, la fel de numeroasă şi influentă. Aceasta acceptă orice ofertă. Condiţia: rezolvarea problemei, cu adevărat strategice, urmează a fi controlată de ei. Dacă nu, atunci s-o facă oricine şi de oriunde, în afară de echipa lui Dinu Patriciu. Ca întotdeauna şi pretutindeni, se mai amestecă în vorbă transnaţionalii mafioţi, vânătorii de comisioane: „Dar noi, ce-o să avem de la cazahi?".

Indiferent de rezultatul „confruntării logoreice" de la Bucureşti, securitatea energetică şi diversificarea vor rămâne, bineînţeles, o problemă  prioritară pe agenda internaţională a SUA, UE şi NATO. Foarte mulţi  experţi persistă  în convingerea lor că Rusia nu va ezita  să utilizeze corporaţia Gazprom  drept instrument de influenţă politică şi economică faţă de restul lumii.

 Cum procedăm? Când România  e nevoită să decidă într-o atare combinaţie de strategie energetică, există o condiţie  sine qua non: partenerul are sau nu are hidrocarburi? Cazuistica, politicianismul, mitomania,  pamfletul, fabulaţia şi luptele intestine specifice naţiunii, alimentate şi din exterior, nu valorează doi bani.

Austria, bunăoară, este totalmente dependentă şi controlată de Rusia fiindcă nu dispune de zăcăminte de petrol şi gaze.  Kazahstanul este o putere energetică în devenire, tot mai suverană. Dispune de hidrocarburi suficiente  şi poate asigura o bună parte din necesităţile europenilor. Kazahii nu consideră o tragedie faptul că la ultimele alegeri nici un partid de opoziţie nu a depăşit pragul electoral de şapte procente. Există exemple în istorie când parlamentul compus din membrii unui singur partid să fie  foarte eficient. „Miracolul " din unele  ţări asiatice  a spulberat mitul despre universalitatea modelului occidental de democraţie şi guvernare. În căutarea unor exemple adecvate de modernizare politică, liderii kazahi  apelează şi la paradigma  „democraţiei asiatice", verificată în Coreea de Sud, Thailanda, Malaiezia, Singapore, percepute  ca state democratice şi de occidentali. Acestea, refuzând reţetele occidentale de modernizare, au înregistrat performanţe economice superioare în comparaţie cu fostele metropole. Experienţa „tigrilor asiatici" serveşte drept orientare  şi pentru ideologii reformelor din Kazahstan.

Dar unora, ne-am convins, nu le place defel Kazahstanul şi critică tranzacţia. Cu ce-i putem ajuta? Există, pe această planetă, la ora actuală, patru ţări cu  enorme resurse energetice. Le dau în ordine alfabetică: Arabia Saudită, Iran, Rusia, Venezuela. Actori strategici ai marelui joc petrolier, acestea vor ocupa o poziţie  decisivă în geopolitica viitorului. Dar nici una nu aderă la NATO şi companiile lor din sectorul energetic sunt, în mare majoritate, de stat. Nici cu democraţia nu stau bine. Deci, niciuna nu convine partenerului român.

Apropo, rafinăria  „Petromidia"  nu a fost concepută  contând pe materia primă venită din Iran? Petrolul românesc nu a fost niciodată suficient pentru  proiectele noastre ambiţioase. De ce acum nu se găseşte un segment de capital autohton, care să tatoneze „varianta Iran". Să fim gata când Occidentul va da verde, ca pentru Libia.  Presupunem că  noi credem Iranul, când liderii săi ne asigură  de intenţiile paşnice în domeniul energiei nucleare. Şi atunci să ne imaginăm o ţară cu 20 de centrale atomoelectrice. O elită politică şi intelectuală iraniană  preocupată de desalinizează apei de  mare, de irigarea  deşertului,  de construirea de  autostrăzi şi alte componente de infrastructură modernă, de elaborarea şi punerea în aplicare  a unor programe de protecţie socială. Electroenergetica atomică  îi  va permite să nu mai ardă petrolul şi gazele pentru a obţine energie. În consecinţă, Iranul îşi poate axa şi el economia naţională, precum Rusia, pe petrodolari, proveniţi din exporturile de hidrocarburi. Având gaze  şi electricitate îndeajuns, poate să-şi dezvolte industria petrochimică. Asigurându-şi independenţa energetică, se poate simţi un campion mondial neavând nici un fel de armă de distrugere în masă.  Progresul va pune Iranul într-o situaţie de interdependenţă cu restul lumii. Această ţară poate deveni o mare putere energetică, adică o ţară  care îşi rezolvă toate problemele singură, inclusiv cele de aprovizionare, şi exportă mari cantităţi de resurse energetice. Renunţând la bombe, având petrol şi enorme zăcăminte de gaze naturale, edificând propria electroenergetică nucleară, Iranul poate deveni şi ţara care să aprovizioneze o jumătate de lume. Indiscutabil, Iranul, ca potenţial, este unicul concurent serios al Rusiei  pe piaţa europeană a gazelor naturale. Actualul conflict cu Occidentul împiedică venirea gazului iranian în Europa drept contrapondere la cel importat din Rusia. Regretabil, dar altă modalitate de a face să scadă preţurile în Europa, practic nu există. Menţionăm că  ruşii au iniţiat deja negocierile tradiţionale cu statele membre ale  CSI şi  ţările baltice cerându-le  ca, în 2008, să plătească   pentru gazele importate cu 40% mai mult. Preţul poate ajunge la 280 dolari pentru mia de metri cubi faţă de 190-200 dolari  în prezent. Unele surse consideră că   preţul  cerut de ruşi va ajunge la 320 dolari. Dacă o scoate la capăt,  monopolistul Gazprom va avea, pe pieţele  respective, o majorare  a încasărilor de 15-40% . Aceasta ar însemna o creştere de la 10,5 miliarde dolari până la 12-14, 7 miliarde dolari la livrările de gaze către Ucraina, Belorus şi cele trei ţări baltice.  În  ultimii doi ani însă  Gazprom nu a reuşit să finalizeze  aceste negocieri însoţite de conflicte serioase care ameninţă cu sistarea livrărilor către Europa. Gerhard  Schroeder, devenit cadru executiv la Gazprom, spunea că doar un  idiot poate să  creadă că Europa ar putea să-şi reducă dependenţa  de petrolul şi gazele ruseşti. Fostul cancelar german are acum o leafă de la Gazprom de 300 000 dolari pe an şi conduce lucrările la gazoductul nordic ce va ocoli Ucraina. Deocamdată Ucraina şi-a redus consumul de gaze naturale cu 1%, Belorus cu 5% şi Republica Moldova cu 18%. Eu sper, totuşi, că politica de  majorare a  preţurilor îi va  forţa  pe consumatorii  europeni să nu mai tergiverseze diversificarea surselor de aprovizionare cu hidrocarburi şi să scape de conductomanie.

 Dacă nu vrem nici Kazahstan, nici Iran să acceptăm ca partener  pentru România o ţară din eşalonul doi: Libia, Nigeria, Alger, Turkmenistan, Uzbekistan? Interesant, cum va comenta mass-media americană vizita delegaţiei din Turkmenistan în perioada 21-30 septembrie. O ţară ce suferă de multe „păcate", inclusiv o parte din cele atribuite de unii români Kazahstanului. Echipa de specialişti  turcmeni în  domeniul petrol şi gaze, invitaţi de Agenţia SUA pentru comerţ şi dezvoltare,  este condusă de şeful Direcţiei Executive de Stat pentru gestionarea şi utilizarea resurselor energetice, patronată chiar de preşedintele ţării.  Întâlnirile cu cercurile de afaceri  americane şi reprezentanţii administraţiei de la Washington au drept scop oportunităţile cooperării bilaterale în domeniul energetic.

Desigur, e mai plăcut să ai de a face cu ţări unde există stabilitate politică, iar hidrocarburile sunt extrase de companiile private ale marilor puteri consumatoare. Ar fi un control dublu, asigurând accesul la resursele energetice şi la politica producătorilor. O motivaţie uşor de înţeles. Importatorii doresc linişte şi siguranţă. Destinul a vrut însă ca rezervele mari de hidrocarburi să fie în ţările unde operează companiile de stat. Este necesar un compromis şi o coexistenţă a celor două tipuri de economie în sectorul hidrocarburilor - public şi privat. Se schimbă lumea şi economia la fel. Evoluează China, India, Rusia şi Brazilia. Se va schimba şi Iranul.  Brazilia se autoaprovizionează cu resurse energetice. India şi China  vor importa  în continuare  enorme cantităţi de petrol şi gaze.  Se configurează o concurenţă pe termen lung. În primul rând între America de Nord, China şi Europa la importurile de gaze naturale din diverse regiuni. În  viitoarea conjunctură  Iranul, Rusia şi Kazahstanul vor deveni  pentru România şi Europa în general factori de importanţă excepţională. Accentul ostentativ pe noţiunea de „superputere energetică" îi încântă poate pe unii exaltaţi din ţările respective. Dar ele necesită stabilitate  şi condiţii ca viitorii 15-20 de ani să-i  dedice democratizării, modernizării şi rezolvării unor probleme naţionale  stringente.  Suntem îndreptăţiţi să aşteptăm de la „superputerile energetice" în devenire  sau consacrate deja un „supercalm" şi o „superstabilitate", mai cu seamă pe piaţa hidrocarburilor.

Mircea Druc

Publicat în „Bursa", nr, 171, luni, 3 septembrie 2007