„Unionist declarat” încă din vremea când puţini sperau ca imperiul sovietic să se destrame, Mircea Druc, fost premier al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, este un om cu mult umor. Priveşte în trecut fără mânie şi îşi doreşte sincer să mai poată face câte ceva pentru ţara lui – România – de care a fost separat aproape jumătate de secol.

Nu îi urăşte pe ruşi, deşi aceştia l-au privit întotdeauna (cel puţin) ca pe un adversar. El îi respectă şi consideră normal ca ruşii să-şi apere interesele.

Mircea Druc spune că românilor ar trebui să le fie frică în primul rând de ei înşişi, nu de aceia care au instaurat comunismul în ţară. El nu se fereşte să rostească adevăruri incomode pentru noi, acestea nefiind altceva decât esenţa experienţei şi observaţiilor sale de o viaţă.

Premier într-o perioadă delicată pentru Chişinău, invitatul de astăzi „La masa Adevărului” mai spune că, dacă nu ar fi plecat din Basarabia şi ar fi condus forţele politice prooccidentale, risca să fie lichidat. 

Fostul premier al R. Moldova spune că avem o frică patologică faţă de ruşi, în loc să ne preocupăm de viciile şi lipsurile noastre, multe la număr.

Adevărul: Cum vi se pare, domnule Druc, ceea ce se întâmplă astăzi între Bucureşti şi Chişinău?

Mircea Druc: Ar fi necesară o revizuire totală a percepţiei româneşti faţă de spaţiul estic, de Basarabia, de problematica rusească şi de teritoriile naţionale ocupate. Acum totul este relativ din acest punct de vedere.

Credeţi că, în prezent, mai interesează pe cineva un asemenea demers?

Nu, nu cred că mai interesează pe cineva. Dar ar trebui să ne intereseze pe noi, românii.  Personal nu mai ţin cont de opinia publică. Vreau să fiu împăcat cu mine însumi. Vreau să mă lămuresc! Nu mă apuc să reeduc lumea... Nu mă pasionează asemenea misiune!

Dacă aţi fi rămas să conduceţi forţele politice prooccidentale în Basarabia, după ce v-aţi încheiat mandatul de premier, oare nu aţi fi avut mai mult succes decât la Bucureşti?

Dacă aş fi rămas în Basarabia, aş fi avut destinul lui Gamsakhurdia din Georgia (n.r. primul preşedinte al Georgiei – 1991-1992 –, împuşcat în urma unei revolte, despre care se bănuieşte că ar fi fost coordonată de la Moscova). Dacă nu plecam, eu aş fi fost lichidat.  

V-a dat cineva de înţeles acest lucru?  

Nu era cazul să-mi spună pentru că era clar. Oamenii mergeau alături de mine. Şi  pentru românofobi şi antioccidentali aceasta ar fi fost soluţia – eliminarea fizică. Nu  putea nomenclatura  comunistă şi mafia economică să se împiedice la infinit de un obstacol ca Mircea Druc.

Când aţi venit în ţară, n-aţi găsit nici un interlocutor pe chestiunea Basarabiei?  

La cei de la putere nu… Adevărul este că eu n-am avut niciodată pretenţii faţă de Ţară. Unii basarabeni, nord-bucovineni, herţeni, transnistreni poate se mai lamentează uneori.  Eu, însă, n-am aşteptat nimic de la Bucureşti.

Vedeţi dumneavoastră, de ce un judeţ ca Botoşani ar putea avea pretenţii faţă de judeţul Sălaj? Sau faţă de judeţul Timiş? De ce judeţul Orhei (al arcaşilor lui Ştefan cel Mare) să vină cu pretenţii către  judeţul Vaslui?  Sau o regiune istorică, precum Moldova, de ce să fie supărată pe  alte regiuni precum Transilvania, Banat, Dobrogea? 

Bănuiesc că gândiţi şi dumneavoastră într-o logică naţională...  

Bineînţeles. Însă fiecare  persoană şi fiecare entitate este datoare  să-şi rezolve singură problemele. Nu-ţi refuză nimeni asistenţa, consultanţa, suportul  posibil. Trăim, desigur, într-o interdependenţă inevitabilă și mai decisivă, acum, decât independența. Dar e obligatoriu  să te gândeşti mereu, care este rolul tău personal. Apropo, standardul de viaţă economică în nordul Basarabiei şi nordul Bucovinei a fost din totdeauna mai ridicat faţă de judeţele limitrofe din vechiul regat.  

Să revenim un pic la perioada în care aţi fost premier...  

Unii credeau că sunt nebun... Comuniştii nu se aşteptau, totuşi, să vină  la guvernare în Chișinău un om, care să susţină unionismul declarat. Uitaţi-vă, de pildă, la un interviu pe care l-am acordat în 1990 unei publicaţii germane. Vorbeam atunci despre inevitabilitatea destrămării imperiului sovietic şi  revenirea treptată a României în frontierele de dinainte de 1940,  despre integrarea europeană de la Atlantic până la Ural. De aici şi condiţiile pe care le-a pus Kremlinul, ca să fie destituit Druc.  

Faptul că  Moscova cerea  să fiu anihilat era oarecum firesc. Gorbaciov voia să păstreze, cu orice preţ, Uniunea Sovietică. A pregătit chiar un referendum şi un tratat de reînnoire a Uniunii Sovietice. Păcat că Bucureştiul s-a grăbit să semneze cu vechea URSS un tratat de prietenie şi cooperare! Eu, împreună cu  prim-miniştrii baltici şi susţinuți în surdină de oamenii lui Elţîn, torpilam această „iniţiativă salvatoare”, în concepţia lui Gorbaciov. Mai mult, eu spuneam lucrurilor pe nume, neavând prea multă experienţă diplomatică.  

Povestiţi-ne un astfel de episod!  

De exemplu, un moment banal, la prima vedere. La şedinţa de guvern a URSS de la Kremlin (n.r. la care Mircea Druc participa în calitate de premier al Republicii Sovietice Socialiste Moldova) am fost primul cetăţean sovietic, care  s-a adresat cu apelativul „domnule preşedinte” în loc de „Mihail Sergheievici” sau „tovarăşe preşedinte”. A fost şocant pentru toţi. Au rămas tăcuţi până când Pavlov, ministrul finanţelor de atunci, a spus: „Ei, aşa-i moda la ei acolo, la moldoveni!” Au râs cu toţii şi am depăşit momentul... Sau, într-o discuţie personală cu preşedintele URSS am mărturisit că nu cred în supravieţuirea imperiului… Aşadar, faptul că Centrul  a cerut schimbarea mea nu mă supără, avea suficiente motive.  

Am înţeles, dar ce vă supără?  

Din „străinătate” a venit la noi la guvern un domn. Atunci, când eram eu premier. Şi a zis că vrea să cumpere hotelul partidului (n.r. din Chişinău). Consilierii  i-au spus că nu se poate. Primul ministru Mircea Druc l-a smuls cu mare greu de la partidul comunist, l-a trecut în proprietatea statului şi  n-o să accepte. „Atunci, să-l cumpărăm pe primul ministru!”, a propus senin respectiva persoană. Cei de la guvern  insistau  că nici aşa ceva nu e posibil. „Atunci, să-l schimbăm!”, a replicat  ferm oaspetele enigmatic.

Întâmplarea avea loc în paralel cu faptul că toată lumea  vorbea deschis cât de tare insista Kriucikov ca să fiu schimbat. Kriucikov a fost ultimul şef al KGB-ului sovietic. El era responsabil de operaţie. Adică urmărea – cu rugămintea şi ultimatumul dat de Gorbaciov lui Snegur – cum se transpune în practică acest imperativ – destituirea lui Druc.

Dar „ai noştri”, moldovenii de la Chişinău,  au lucrat mai simplu. Omul care a vrut să cumpere hotelul – n-am să-i pronunţ numele până nu mă documentez definitiv asupra sa, - fiind străin, capitalist nou, a spus aşa: „Îi asigurăm ginerelui lui Snegur un salariu de 7.000 de dolari pe lună ca manager al viitorului trust hotelier“.  A luat apoi şi a organizat pentru un grup de deputaţi, în frunte cu Nicolae Andronic, în fiecare seară petreceri cu saună la hotel. Iar ăştia ieşeau în fiecare zi în Parlament şi cereau demisia lui Mircea Druc.  

„Ai noştri” au acţionat mai eficient decât KGB-ul. Moscova vroia eliminarea lui Mircea Druc din principiu. Era firesc, logic: „Noi vrem referendum, vrem păstrarea Uniunii înnoite iar acest Druc ne creează probleme!“ Moldovenii mei însă au lucrat după noile metode mafiote transnaţionale, de culise, deştept. Pentru bani au făcut-o! M-aţi întrebat de Moscova. Răspund: 90% din greutăţile, suferinţele, nereuşitele mele au fost cauzate de conaţionalii mei, nomenclaturiştii basarabeni, care sunt etnici români, şi nu de ruşi.  

Înclinaţia spre trădare e un blestem al nostru, al românilor?  

Nu ştiu, dar ruşii, chiar şi atunci când te persecutau la Chişinău, nu erau aşa de înverşunaţi... Există o explicaţie a fenomenului  ce ţine de comportamentul bolşevic inspirat de Lenin. Dar nu-l voi lămuri acum. Eu îmi explic această atitudine „blândă” şi sub alt aspect.  

Am învăţat la Leningrad şi Moscova, douăzeci de ani  am lucrat  in capitala imperiului şi, prin empatie, eu înţeleg mentalitatea rușilor. Unii au crezut sincer în propaganda sovietică, în misiunea lor nobilă de „a elibera”. Erau convinşi că au venit în Basarabia să o "elibereze  de sub  jugul burghezo-moşieresc român şi să pună umărul la edificarea primului stat socialist al moldovenilor".  

Era, desigur, şi un segment redus al nomenclaturii  sovietice de vârf, care ştia exact ce se întâmplă. Restul, însă, credeau sincer în doctrina bolşevică şi cea kominternistă. De aceea, unii se purtau omeneşte cu „aborigenii”, cu „cei învinşi”. Uneori încercau să-i tempereze pe moldovenii noştri: „De ce l-ai băgat în listă pentru a fi deportat în Siberia că e chiabur, când el moare de foame, are opt copii?”.  

Astea sunt lucruri trăite de dumneavoastră?..  

Eu nu vă vorbesc ca un cercetător ştiinţific. Sau precum acei oameni, care au citit multe, multe cărţi. Cu drag spun: domnul Patapievici, de exemplu, vine din cărţi către viaţă, eu vin din viaţă către cărţi. De aceea nu admit ca cineva să mă contrazică. Nu pretind să am dreptate. Eu pot să fiu subiectiv şi să percep eronat, dar am trăit aceste fenomene.  

Ţin minte din copilărie  o scenă, când tata s-a întors de pe front în ’46 – el  a fost în Prusia Orientală, la Oder şi la luarea Berlinului. Îl întrebau sătenii, iar el spunea cum au intrat cu tancul în Berlin. Un învăţător, care nu a fost niciodată pe front, îl tot contra: „Nu-i adevărat măi, Gheorghe!“ Iar oamenii îi ziceau învăţătorului că tata a venit de acolo şi să-l lase să povestească ce a văzut cu ochii lui. El însă continua să susţină că nu a fost aşa. Că nu ei au intrat, ci nu ştiu ce americani…  Asist adesea la asemenea polemici, dintre unul care ştie şi altul care a văzut, care a trăit.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în societatea românească după ’90.

Societatea românească e un capitol aparte.

Ce se întâmplă acum cu noi, românii?

E o sarcină peste măsură de grea să realizezi o radiografie, o analiză. Dacă ar fi să facem chestia asta, s-ar cuveni să rescriem tot. Şi atunci depinde de paradigma  noastră. Primul lucru pentru care aş opta, e să  ne facem ordine în propria gândire.

Ceea ce m-a şocat pe mine când am venit la Bucureşti, mi s-a părut că românii au rămas în secolul XIX cu „Cogito ergo sum“. Dar analiza sistemică, abordarea viitorologistă şi alte instrumente de cunoaştere, mai recente şi poate mai productive, au trecut neobservate. Comuniştii nu au fost interesaţi de creativitate şi inovaţionism. Nici măcar societatea sovietică nu a rămas anchilozată în gândirea marxistă cum a fost România. Asta nemaivorbind de  Polonia sau alte ţări din lagărul socialist!   

Regimul Ceauşescu vi s-a părut mult mai opresiv decât cel sovietic?  

Nu mai opresiv, ci mai retrograd. Vă dau un exemplu. Nu pricepeam nimic din cele ce se petreceau în Ţară. În timp ce participam la primul congres mondial dedicat subconştientului, la Tbilisi, organizat de psihologii sovietici, la Bucureşti se închidea facultatea de psihologie şi se declanşa persecuţia „transcedentalilor”. Auzisem că s-a înscenat un mare proces al transcedentalilor şi că  îi fugăreau.

Mai târziu, am văzut ce tămbălău au făcut la Bucureşti în jurul problemei yoga, din cauza unui domn nu ştiu care. Şi mă gândeam la Academia de Medicină  care a deschis primul Institut de yogaterapie la Moscova. Fără să mai vorbesc de facultăţile de psihologie, de reviste, catedre, laboratoare, inclusiv de parapsihologie. Am lucrat câţiva  ani în Brazilia şi am participat la Universitatea din Rio de Janeiro  şi Centrul de perfecţionare a medicilor la un congres mondial de yoga. Am şi diplome în yogaterapie, în domeniu - artrită, artroză.  Aici se confundă lucrurile  lamentabil.  

Şi sursele de informare erau limitate la vremea aceea...  

Noi aveam televiziune, aveam filme bune, multe din ţările occidentale. Sigur, exista şi  cenzura sovietică. Fiind la Moscova, însă, Bucureştiul prezenta pentru mine o citadelă a întunericului. Iar Chişinăul, Cernăuţiul nu erau decât nişte citadele ale dezastrului şi absurdului. La Moscova aveam un pic de libertate, era disidenţă. Fiecare îşi găsea cercul lui. Cu disidenţii ruşi, evrei,  sovietici, de la Moscova eu am avut ce face în permanenţă. Dar toate persecuţiile mele au fost făcute de conaţionali, de colaboraţionişti.  Şi acum e tot aşa. Antiunioniştii nu sunt ruşii, măi, fraţilor, ci românii! Ăştia sunt  - şi îi putem nominaliza.  Dar nu are rost să ne legăm la cap. Că le facem o prea mare onoare – basarabenilor din nomenclatura comunistă!  

Asta e valabil şi aici, dincoace de Prut. Are rădăcini în istoria noastră?  

Probabil. Pe timpul când regii spanioli  reuşiseră  să-i alunge pe mauri şi să elibereze Peninsula Iberică, când a început marea descoperire a lumii, nivelul de dezvoltare a principatelor dunărene era mai înalt decât cel din Portugalia, de exemplu. Dar Portugalia a avut un mare avantaj cu frontiera la Oceanul Atlantic. Noi am rămas închistaţi în mentalitatea de slugă, fiind încercuiţi de trei mari imperii în plină expansiune.  

„Mentalitatea de slugă” vi se pare a fi problema noastră?  

Când am venit la Bucureşti m-a şocat teama patologică faţă de ruşi. Nu o înţelegeam şi i-am spus cuiva: „Dar de ce teama faţă de ruşi? Teme-te de tine, de vecinul tău, de prostia ta, de răutatea ta, de incompetenţa ta!“ Eu am împlinit 16 ani  la frontiera cu China, fiind tractorist în Kazahstan. Am muncit o viaţă printre străini, printre ruşi. Patru ani am strâns bani ca să intru și să mă întrețin la Universitatea de Stat din Leningrad. Şi întotdeauna m-am temut şi mă  tem de românii mei.  

De ce credeţi că autorităţile nu sunt în stare să gestioneze corespunzător relaţia cu Republica Moldova?  

În ultimii 20 de ani, s-au pulverizat opţiunile, s-a anihilat voinţa. Nu există voinţă, consecvenţă. Românii sunt gata să discute la infinit ce a fost România? Şi uneori sunt gata să facă moarte de om, căci nu pot cădea de acord. Când și unde a fost mai bine? În secole trecute, pe timpul lui Ştefan cel Mare, în domnie sau regat, la Bucureşti, la Cluj, la Timişoara, la Iaşi, la Chişinău? Se dezbate, aşadar: „Ce-a fost România?“.  

Alţii sunt gata să se certe la infinit „Ce este România?” Că este bună, că este buimacă. Că ce face preşedintele, ce fac partidele, guvernul şi ce ne facem noi acum?  

Unii umblă cu: „Ce va fi România”. Ăştia sunt futurişti, viitorologişti, profeţi. Doar Dumnezeu ştie ce va fi România!  

Nimeni însă nu discută: „Ce vrem să fie România?”. Această abordare primordială şi decisivă ne lipseşte. Dacă tu nu ştii ce vrei, cum crezi că poţi să mai faci ceva?

Iată punctul nostru vulnerabil.   Şi tragem concluzia: „Românii nu ştiu ce vor. Ne lipseşte paradigma şi Proiectul Naţional”. Dacă am cădea de acord cum  şi ce am vrea să fie această Românie, cum o gândim, atunci am începe să căutăm mijloace, resurse, aliaţi. Am depune  efort ca să o facem. Dar noi nu ştim ce vrem. Nu ne-am înţeles  şi nu ne înţelegem cum  şi ce vrem să fie România noastră.

E vorba de popor sau de elită?  

Vorbim numai de elitele noastre. De la popor nu trebuie să ai pretenţii, că nu e revoluţionar, că nu e vizionar, că nu e consecvent, că nu e coerent. Poporul trebuie să fie sănătos, să fie laborios, să facă copiii, să perpetueze specia şi să nu-şi denatureze instinctele naturale. Atâta-i poporul, masa. Dar de la elite poţi să ai pretenţii.  

Dar elitele nu sunt un produs al poporului?  

Ba da. Dacă masa produce un organism, un element, acela devine autonom. Şi produsul are, de regulă, o altă misiune decât cea a producătorului. Corpul şi creierul sunt indestructibile. Dar creierul plutește „prin ceaţă”,  navighează ca un satelit  în spaţiul cosmic sau ca un submarin atomic pe sub scoarţa  glacială a oceanelor. Ai impresia că, dacă  pui creierul uman pe o farfurie, el  emană o energie verde şi generează idei. Intelectualii sunt un produs al poporului, însă legătura e numai biologică.  

Dar asta nu însemnă că poporul suferă, că are o problemă?  

Poporul n-are nici o treabă! Să explic, deşi mi-e să nu nimeresc într-o extremă. Cam deterministă. „Omul sfinţeşte locul!”, spunem noi, românii. Acest lucru e adevărat numai pe jumătate. Uneori condiţiile şi sistemul sunt determinante. Vă dau un exemplu. Dacă iei un mare campion la fotbal, pe Hagi, şi-l duci într-o echipă din satul meu, unde nu se respectă nici o regulă, el o să pară ridicol.   

Vedeţi, în România  ni s-au creat condiţii ca să avem „pluralism“. Toată lumea vrea altceva. Să discutăm orice, să punem la îndoială orice, numai să nu aderăm la un Proiect comun. Să  nu cădem de acord. Să nu ne înţelegem.  

Dacă într-o zi de primăvară nu ne sculăm cu toţii dimineaţa să înhămăm caii, să punem plugul în căruţă şi să mergem la arat şi semănat, nu ne iese nimic.  Acum în România fiecare face ce vrea. Nimeni nu vrea să accepte nici un regulament și ”lupta de clasă se acutizează”. Asta este!

Am ajuns la momentul cheie.  Punctele vulnerabile ale românilor sunt: birocraţia românească, în sensul larg – felul de a fi, de a guverna, de a gestiona, până şi împărţirea administrativ–teritorială este deficitară şi este un punct slab; birocraţia naşte corupţie; birocraţia este acel bulion unde germinează corupţia, este mediul favorabil. Şi cele două metehne – birocraţia şi corupţia - duc la degenerare.  

De ce nu ne înţelegem noi? Fiindcă suntem, de la Nistru până la Tisa, de la Bug până la Tisa, din Carpaţi până la Mare, suntem o societate de oameni complexaţi. Şi avem trei grupuri mari de complexe.

Complexul deşteptăciunii: aici intră bucureştenii şi o parte din Oltenia. Ei sunt conştienţi de aceasta şi suferă că sunt deştepţi.

Vine complexul superiorilor, al transilvănenilor. De ce sunteţi superiori? „Păi, noi am fost imperiu austro-ungar!“ Uneori răsună şi la cei din Bucovina, că şi ei au fost imperiu austro-ungar. Şi atunci le zic: voi aţi fost cu ungurii, eu am fost sub ruşi. Ăştia da, au fost şi mai sunt un imperiu.  Dar eu nu mă pot lăuda.

Mai persistă şi  complexul inferiorităţii  de care nu se pot debarasa moldovenii. Astfel, societatea românească suferă de trei mari complexe. Şi acestea sunt hibe ale românilor.  

Cine e de vină în relaţia României cu Republica Moldova: noi sau Voronin?  

Voronin, în esenţă, n-are nici o vină. Nici regimul Voronin. Lucrul de care vă lamentaţi la Bucureşti s-a întâmplat în februarie 1994, când preşedintele Mircea Snegur a colaborat cu agrarienii,  cu nomenclatura sovietică, cu adevăraţii comunişti. În ’94 s-a întâmplat deturnarea. Voronin însă este o apariţie foarte complexă. El reprezintă întruchiparea tipică a „homo sovieticus”.  

Dar e român...  

Şi ce am vrea de la dânsul? Ce vreţi dumneavoastră de la Voronin? El, spun unii, este pe jumătate român. Mama este româncă, tatăl este rus. Unii afirmă că tatăl lui legitim e moldovean, purta numele Bujeniţă.

Am văzut in anii 85-90 cum începeau conflictele. Tatăl  român, mama – ucraineancă sau tatăl român, mama – rusoaică.   Datorită invaziei matrimoniale sovietice,  după "eliberarea" din 44,  ajunseserăm să înregistrăm printre basarabeni, nord-bucovineni, herţeni şi transnistreni circa 600.000 de familii mixte. Apărea frecvent problema: să fii cu mama sau cu tata? Foarte multe familii mixte nu  au supravieţuit. 

Îl acuzăm pe Voronin că nu e unionist? Nu are cum şi de ce să fie unionist. Nu toată lumea e unionistă, nici aici, nici acolo. Oameni care nu au în ei nimic rusesc: Vasile Stati, Constantin Munteanu, Viorel Mihail, Valeriu Reniță, de exemplu. Antiunionişti fervenţi.  Sau altă categorie: generalul Ştefan Chiţac, român bucovinean,  demnitar la curtea lui Igor Smirnov, la Tiraspol; ziaristul Mihai Conţiu, român oltean, stabilit recent la Chişinău, ca protejat al preşedintelui Voronin cu misiunea de a denigra şi calomnia elita basarabeană unionistă.  

Putem alcătui liste întregi cu toţi acei prosovietici care au devenit acum „statalişti” „moldovenişti”. Sunt din fosta nomenclatură sau mai noi, care optează pentru alt model - „Moldova Mare”. Ei spun: „Păi, nu s-a destrămat Iugoslavia, noi de ce să nu o  facem?! Că nouă asta ne-ar plăcea! Ce, n-ar fi frumos să ne întoarcem la mitul Moldova Mare?“. Şi eu le zic: „Dar ce facem cu transilvănenii, cu muntenii?“ „Treaba lor, să găsească şi ei o soluţie!“ „Dacă voi vreţi să vă întoarceţi la un mit, veniţi cu mine în Dacia lui Zamolxe! De ce aţi rămas în medieval? 

Pare ridicol...  

"Mormântul lui Gingis Han este în Kazahstan!" - a decretat Nazarbaev. Orice naţiune în devenire are nevoie de un mit. Cu cât mitul e mai vechi, cu atât e mai bine. Antropologii au spus că Gingis Han, cel mai mare cuceritor al lumii, din Coreea până la Viena, a fost kazah, nu era tătaro-mongol. Și voi,  "moldovenistii" de ce nu veniţi în Dacia lui Zamolxe, dacă nu vă aranjează România cu rromi. 

În tinereţe am fost adeptul Şcolii Ardelene şi îi înţeleg pe transilvăneni de ce au ţinut neapărat  să se tragă „de la Roma”. Nu e mare scofală cu Roma. Trăim într-o lume, unde sunt la modă brandurile. Iată un brand: ”Elveţia, ţară prosperă!” Dar în Antichitate, la  începutul invaziei barbarilor în  Europa, în primul secol după Cristos,  fascinația  era Dacia lui Zamolxe. Să ai statutul de Dacia Felix, de „ţară fericită”, la frontiera unui imperiu decadent,  înseamnă un adevărat miracol. Întoarceţi-vă acolo dacă vreţi!"  

E o cauză pierdută să discuţi cu „stataliştii”?  

Merită  lăsaţi în pace. Să-i admitem, să-i suportăm  cu toată rătăcirea lor. Mircea Druc este  şi el  într-o situaţie ingrată, deoarece vrea unire. Aşa comentează unii,  pe la Chişinău şi Bucureşti...

S-ar putea realiza unirea Basarabiei cu România?  

Acum s-ar putea, e posibil. În ultimii doi-trei ani, situaţia a devenit favorabilă pentru unionism. În presă a apărut un studiu comparativ:  unde se trăieşte mai bine, demonstrându-se că acum în România e mai uşor.

În 1991-1992, percepţia României era foarte tristă. Elita sovietică nomenclaturistă venea în Parlament, la mine, şi mă apuca de nasturi. Deputatul Popovici, preşedinte de colhoz, îmi spunea: „Domnul Druc, dumneata eşti un om învăţat, un om deştept. De ce îţi trebuie să ne unim cu România?“ „Domnule deputat Popovici, nu ştiu de ce, dar altfel nu pot“, îi replicam eu. „Ştiu că-s fraţii noştri! Şi ei, şi noi suntem români. Dar ei sunt săraci!”, încerca să mă convingă.  

Deci calculele economice au împiedicat revenirea Basarabiei în graniţele fireşti.  

Vin iară cu un exemplu. În perioada sovietică, toţi liderii de partid din raioanele din zona Prutului aveau fonduri speciale de protocol. Erau îndemnaţi să se întâlnească cu omologii lor de peste Prut. Cei de la Cernăuţi cu cei de la Suceava, cei de la Făleşti, Bălţi, Cahul cu cei de la Iaşi, Vaslui, Galaţi.

Şi-i invitau pe români, mergeau cu Volga neagră, cu aer condiţionat. Îi plimbau pe câmpuri, pe la ferme şi le arătau totul, cu fudulie. Mâncau caviar cu lingura, beau coniac îmbătrânit. Românii, erau rudele sărace şi trebuiau să vadă fericirea basarabenilor sub puterea sovietică.  

Vara veneam uneori de la Moscova pe malul Prutului, la Cuconeştii Vechi, care acum a dispărut sub apele  hidrocentralei Stânca - Costeşti.  Acolo îmi trimiteam fetele, la rude, să mai înveţe limba, să se  odihnească. Când colo, n-aveau ce vedea la televizor. Două ore cu Elena Ceauşescu. În URSS aveam la televizor lumea animalelor, călătorii, desene animate frumoase ...  

Era bunăstare dincolo de Prut până în 1989?  

În perioada sovietică, existau indicaţii speciale, de sus, ca pe o rază de 20 de km, în zona frontierei cu România, magazinele săteşti să fie  aprovizionate  cu toată gama de mărfuri  din import. „Mircea – mă întrebau colegii de la Moscova când plecam în concediu – tu n-ai acces la magazinele din zona de frontieră? Pentru soţia academicianului cutare sau pentru  directorul nostru, nişte cizme austriece, sau un tranzistor,  ceva japonez...” Dacă trăiai în zona de frontieră puteai să-ţi cumperi  rapid autoturism, mobilă, electrocasnice etc. Când ne-am trezit în ’89-’90, unirea cu România nu era dorită decât de intelectuali, studenţi, poeţi, scriitori şi tineret.

Oamenii de rând nu aveau de ce...  

Mai sunt nostalgici încă mulți. Votează comuniștii pentru că au iluzia bunăstării de atunci. Dacă în România anilor ’70-’80 a fost greu de tot, în Basarabia, în 20 de ani de brejnevism, ţăranii au trăit, comparativ, „bine“. Dar în Rusia și alte ținuturi ale imperiului  nu. Am frecventat, în interes de serviciu,  multe zone agrare, la sute de kilometri în jurul Moscovei, şi era dezastru. Pe când în Basarabia, conform standardelor sovietice,  se trăia binișor.  

Vine și februarie 1992: nu mai e Uniunea Sovietică, a dat faliment Banca Centrală din Moscova, nu mai sunt lichidităţi. În Republica Moldova  mai circulă rubla, circulă cuponul, dar nu sunt mărfuri, nu e nimic. Dintr-o dată ne trezim: ce facem? Se agită  agrarienii comunişti  speriaţi că nu s-au dat salariile, pensiile, că nu mai sunt ruble. Lumea nu ia cupoane că nu ştie ce să facă cu ele.  

Vin în Parlament şi citesc într-un ziar că s-a egalat cursul leului cu rubla. Îi arăt colegului meu Andrei Baştovoi şi îi spun: „Urcă-te la tribună, că nu a început şedinţa, şi spune-le! Să vedem ce reacţie au agrarienii“. Se urcă Andrei şi strigă: „Domnilor deputaţi, o ştire foarte importantă: s-a egalat leul românesc cu rubla“. „Du-te, băi, de aici!“ – au replicat agrarienii.  

Aceasta a fost  pentru românofobi marea  lovitură! Înainte, 15 lei româneşti erau o rublă. Ăsta e punctul de cotitură în psihologia lor, nu celelalte sentimentalisme legate de unire. Agrarienii, nomenclaturişti sovietici vanitoşi,  se mândreau, ca şi cei din secolul XIX: „Noi suntem boieri  moldoveni, pravoslavnici şi supuși loiali ai împăratului!”.

Discutai cu vreun nomenclaturist d-ăsta care te convingea că România, prin definiţie, trebuie să dispară. Însă dispariţia Uniunii Sovietice a fost primul lor şoc, apoi prăbuşirea rublei.  Şi-atunci, noi unioniştii, am venit cu această diversiune: „Domnilor deputaţi, ne mănâncă electoratul, haideţi să introducem leul românesc. De ce? Pentru că în România mai sunt mărfuri. Ieşim la televizor şi spunem: întâi strângem semnături, apoi mergem la Bucureşti!“  

Am adunat semnături din Parlament, şi de la rusofoni, şi de la agrarieni, şi am zis aşa: „Deoarece nu avem lichidităţi, începând cu 1 martie 1992, pe teritoriul Republicii Moldova vor circula cuponul moldovenesc, rubla rusească şi leul românesc. Cetăţeni, fiecare cum doreşte!“  

Şi am mers la Bucureşti. Ne-am gândit desigur şi la un mecanism fiabil. Ca să nu se sperie bucureştenii.  „Tipărim un miliard de lei. Se bagă în computer seriile, se încheie un tratat cu Republica Moldova că se acordă un împrumut de un miliard de lei. Dar  cu o condiţie strictă: numai pentru salarizare. După care daţi indicaţii la toate depozitele din ţară să aducă toate stocurile, tot ce e de vânzare şi să le pună pe linia Galaţi – Botoşani, aproape de frontieră. Şi basarabenii vor primii salarii opţional. Cine va lua cupoane moldoveneşti, va umblă prin bazarele din Basarabia. Cine va lua ruble va merge în Ucraina, Rusia.  Populația care va prefera leul, şi aceasta va fi majoritatea, va trece Prutul la cumpărături. Şi veţi vedea că peste o lună banii se întorc înapoi. Dacă reuşim chestia asta, peste o lună Guvernul are nevoie iar de bani“.

Eu recunosc, fiind diversionist prin excelenţă, mă gândeam că lumea va fi de acord. Și, văzând că există marfă, vom continua procedura introducând astfel definitiv  leul românesc. Ştiam că una e să intre paraşutiştii sau tancurile peste tine, alta e să intre moneda unei ţări acceptată benevol. Nu să-mi baţi mie botul că armatele regale au invadat în 1918 Basarabia şi că n-a fost nici o unire. "La cererea parlamentarilor au introdus leul!" Şi când intră moneda matale şi mă controlezi financiar, e mai important decât trupele de ocupaţie din Irak. Dacă Sadam accepta dolarul, nu trebuia să moară atâţia oameni.

Şi am venit  precipitat la Bucureşti. În februarie 1992, să discutăm. „Domnul Druc, suntem în plină campanie electorală, alegeri locale, e o luptă crâncenă”, mi s-a spus. Le-am explicat că nu se dezechilibrează nimic, nu se falsifică şi nu se încalcă legislaţia în vigoare. Ai încheiat contractul, ai dat miliardul, peste o lună s-a întors. „Dar Constituţia  încă nu e întărită, nu ştim cine va fi preşedinte”, mi-au mai zis. Un consilier de acolo a sărit şi el: „Nu prea avem hârtie, nici cerneală tipografică...“.  Şi atunci am murit. M-am răcit şi am zis în sinea mea: „Degeaba, nu poţi să-i convingi. Ăştia nu înţeleg ce înseamnă ora astrală a naţiunii - Unirea! Nu poţi să te duci călugăriţă într-o ceată de soldaţi afemeiaţi şi beţi şi să le explici despre Fecioara Maria! Gata, e pierdut!”.  

Aceea a fost ora astrală a unirii pe care am pierdut-o! Para mălăiaţă, care nu a căzut în gura... Punctul de vedere al lui Mircea Druc: nu puteai matale să te uneşti până atunci, nici după aceea, că era greu. Nu ne-am unit pentru că nu am avut sincronizare. Între 1985 şi 1995 noi, elita basarabeană, ne-am pregătit. România, dacă ar fi fost să-şi pregătească terenul, trebuia să fi fost mai avansată în schimbare decât Polonia. Dacă m-ar fi  întrebat cineva din  România aş fi spus: „Eu, de la Chişinău, vă implor să ieşiţi din comunism calm, gentil, ca cehii şi slovacii".  

De ce a trebuit să-l împuşcăm pe Ceauşescu? De ce a trebuit să spargem oalele? Eu eram în delegaţie în Italia, nici nu ştiam că voi deveni prim-ministru. Deja eram parlamentar şi spuneam că sunt român, că am neamuri în România, că sunt parlamentar de la Chişinău. Asta era în martie 1990. Mi-au tăiat-o scurt, că nu-i interesează România. Erau evenimentele de la Târgu Mureş. Ţara mea  era considerată o zonă de instabilitate, de barbarie. 

Cum s-a produs rusificarea?  

După 1830, când autoritățile imperiale au scos din biserică limba română a început rusificarea intensă în Basarabia. Rusia ţaristă a avut un mecanism perfect: din familiile de români cu mulţi copii, se alegea cel mai dotat băiat, pentru a fi trimis la şcoala de preoţi. Era obligatoriu să se însoare cu o fată provenită din elita clericală pravoslavnică rusă. Neapărat trebuia să fie rusoaică de origine sau măcar ucraineancă. Când se întorcea în Basarabia şi lua prihodul, adică parohia, băiatului i se dădeau şapte hectare de pământ. Astfel, în câteva decenii în  noua colonie  s-a format o elită mare, pravoslavnică, pro imperială. Aceea era, de fapt, nomenclatura ţaristă,  devotată trup şi suflet împăratului.  

In perioada sovietică, mecanismul rusificării avea să furnizeze preşedinţi de colhoz, directori, nomenclatura comunistă devotată  PCUS.  Noi să nu ne îmbătăm cu apă rece! În 1918, la Chişinău nu s-ar fi votat unirea cu România. Opozanţii, în special alogenii, ar fi rezistat.  Însă agonia imperiului, războiul civil au schimbat orientarea.  Începuseră  pogromurile, preoții și rabinii s-au speriat că le dau foc la biserici și sinagogi, că bolșevicii îi ard şi îi spânzură de barbă. Şi atunci au preferat România regală.  

Putem reveni la o relaţie normală cu Republica Moldova?  

Un lucru simplu ca „Bună ziua!”: România a adoptat o lege a cetăţeniei şi toţi etnicii români care au pierdut-o fără să vrea, trebuie să redevină cetăţeni. Scurt, fără efort şi fără discuţie. Fără bani şi fără mită. Procesul de re-încetăţenire trebuia încheiat demult. În plus, să fi preluat modelul spaniol: înfiinţarea unui fond de garanţie a investiţiilor - mare şi puternic - pentru cei care vor să investească la Bălţi, la Cahul etc. Era suficient.

Preşedintele Traian Băsescu v-a chemat vreodată să discutaţi această chestiune?  

Preşedintele Traian Băsescu nu m-a chemat niciodată. Dar preşedintele Traian Băsescu este unicul preşedinte care, cât de cât, face câte ceva în relaţia cu Chişinăul. Degeaba tăbărâm pe el, că e imprudent, că ce-o să zică Moscova, ce-o să zică Bruxelles-ul! Această „nesăbuinţă“ a preşedintelui Băsescu de a da cu băţul pe uluci, de a trânti cu măciuca în baltă este foarte binevenită. Este fortificantă, este bună pentru cei care sunt în tranşee. E unicul preşedinte care face bine. Ce gafe au făcut Iliescu şi Constantinescu... Începând de la semnarea tratatelor cu Uniunea Sovietică şi cu Ucraina. Ce folos că ai semnat tratatul cu Ucraina, iar toate celelalte nu le-ai făcut?!  

Ucraina rămâne principalul adversar al României pe termen lung, mai ales după câştigarea procesului de la Haga?  

Nu e numai câştigarea procesului de la Haga. Ucraina a fost dintotdeauna adversarul nostru. Până şi faptul că s-a luat Cernăuţiul... „Este un lobby ucrainean foarte puternic la Moscova”, avea să afle în 1940 cancelarul german.  

Tratăm corespunzător relaţia cu Ucraina?  

Eu am un ritual: citesc din scoarţă în scoarţă tot ce scriu ucrainenii, ruşii şi presa de limbă rusă de la Chişinău. Asta am învăţat în facultate. Dacă vrei să devii specialist, nu citi Biblia ta, ci Coranul şi altele. Trebuie să ştii la perfecţie, mai bine decât adversarul tău, tot ce gândeşte, tot ce scrie. Când au avut loc evenimentele de la Chişinău, se adună toată elita intelectuală – analişti, politologi ucraineni – şi fac o dezbatere crâncenă sub titlul „Ce ne facem cu Moldova?“ Cine sunteţi voi de vă puneţi problema? Întrebaţi-vă ce faceţi cu Ucraina! Voiam să le trimit o scrisoare deschisă, că n-am emoţii.  

În nopţile de iarnă, când eram de gardă, dispecer la aeroportul internațional  din Moscova, îmi găseam câte un ungher şi moţăiam până la cinci dimineaţa. Se uită la mine un bătrân şi-mi zice: „Acum conduc pasarela pentru avioane, dar când eram de vârsta ta, eram consilier, şef de cancelarie la Kremlin. Şi mă uit la tine... Eşti moldovean?” Îi răspund că da.  

Şi omul îmi povesteşte: „În 1940 eram tânăr absolvent şi consilier la Kremlin. Am fost responsabil de pregătirea dosarului Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, în august. Şi aveam atâtea emoţii, am pregătit şi harta şi delegaţia Ucrainei şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, prezidiul Sovietului Suprem şi trebuia să le prezentăm lui Stalin. Când am intrat acolo, i-am pus dosarul pe masă. El trebuia să semneze actul de constituire a republicii în graniţele discutate. Stalin l-a luat, s-a încruntat, l-a întors pe o parte şi pe alta şi a spus cu un accent grav georgian: «Acesta este teritoriul? Şi tovarăşii moldoveni sunt de acord?» «Da, tovarăşe Stalin!» «Tovarăşi moldoveni, dar rău vă apăraţi interesele! Dacă sunteţi de acord...» Şi a semnat.” Din 12 raioane, jumătate au trecut la Ucraina, nordul Basarabiei a trecut la Ucraina. El nu prea agrea Ucraina. Stalin, fiind din Caucaz, ştia că ăia se luptă pentru un sat până la moarte... Ştia ce înseamnă luptă pentru autonomie".  Asta mi-a spus-o acel om. E autentică.

Semnificativ e faptul că în delegaţia aceea, care s-a dus la Stalin, era poate doar un  singur moldovean.  Ceilalţi erau ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei. Iarăşi Ucraina a dictat ce a vrut.

Punctul de vedere al lui Mircea Druc nu coincide totalmente cu istoriografia românească sau cu aceea basarabeană. Toată lumea spune că, în 1924, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a fost făcută numai pentru a fi un cap de pod kominternist către  România și Balcani, ca să dezmembreze România, ca să-i ia Basarabia.  Eu  împărtăşesc doar parțial  acest punct de vedere.

Proiectul respectiv a fost făcut inițial de Mihail Frunză (lider bolşevic de origine română), marele comandant, care avea să vină în locul lui Lenin. Numai că pe masa de operaţie, în 1927, s-au stins luminile şi a murit. Era pretendentul numărul 1 la putere. A fost susţinut de Grigore Kotovski şi de alţi basarabeni.

E clară discuţia şi argumentaţia susținută de cominternişti, inclusiv români: să constituim această republică, să facem expansiune şi propagandă asupra României şi  în Balcani.  Corect. Asta o făceau internaţionaliştii şi Cominternul. Dar Frunză n-avea doar acest gând. El constata că se punea în aplicare decretul lui Lenin despre dreptul popoarelor la autodeterminare.  Micile națiuni captive constituiau de zor republici autonome pe tot cuprinsul fostului imperiu țarist. 

Între Bug şi Nistru locuiau un milion de moldoveni. Frunze şi Kotovski, pe care eu îi ”suspectez” că aveau și ”sentimentul demnității naționale”, (ca și majoritatea revoluționarilor ruși, evrei, ucraineni,  letoni, georgieni, etc.), s-au gândit: de ce, Dumnezeu,  să nu aibă  şi  moldovenii noştri  statalitate?!  Această nuanță nu poate sau nu vrea să  o înţeleagă propaganda actuală şi istoriografia românească.

Existau două aspecte: cel subiectiv, cu lupta contra României și expansiunea sud-est, dar şi unul obiectiv: un milion de români între Bug şi Nistru. Plus că în Transnistria se refugiase foarte mulți socialiști din România. Un exemplu: fiica lui Zamfir Arbore, ministrul sănătăţii la Tiraspol. Acolo  era o elită românofonă.  Mai departe: capitala a fost stabilită inițial la Balta, oraş fondat de moldoveni. De ce Moscova nu trebuia să le dea statalitate ca și celorlalte etnii, unele mai puțin numeroase?  

Acum revin la ucraineni. Şi Frunză, şi Kotovski cereau în şedinţa Comitetului Central al Partidului Comunist al bolşevicilor să-i pedepsească pe „tovarăşii ucraineni” pentru că frânează şi nu pun în aplicare decretul de constituire a republicii moldoveneşti. Ucrainenii nu au vrut nici să se facă republică autonomă, nici republică sovietică socialistă. În 1918, înainte de unirea cu România, ei au ridicat steagul Ucrainei deasupra Sfatului Ţării din Chişinău. Încă un factor care ne-a forţat să ne unim. Ucraina speră acum să ia locul Rusiei în Transnistria şi la Chişinău.  

S-a speculat că au intervenit serviciile secrete româneşti în evenimentele recente de la Chişinău... 

Dacă aşa intervin serviciile secrete româneşti... Hai să nu vorbim pe tema asta!  

A fost instigarea serviciilor moldoveneşti ale lui Voronin?  

Prezenţa lor nu este decisivă. Eu m-aş fi bucurat să fi fost măcar o observaţie profesionistă a evenimentelor din partea serviciilor româneşti. Eşti dator să observi. Dacă te-a trimis ţara ca diplomat sub acoperire sau ca ofiţer de informaţii, trebuie să observi ce mişcări au fost în jur. Nici nu merită să discutăm!  

Poate că au făcut prost ce au făcut...  

Dar n-au făcut!  

Au vreo şansă cei din opoziţia pro-occidentală, la alegerile de miercuri?  

Cele trei partide prooccidentale intră în Parlament. S-ar putea să mai intre încă unul. Comuniştii, dacă vom reuşi să-i luăm sub observaţie ca să nu facă nimic fals, nu pot lua mai mult.    

Să joc un pic rolul de „avocatului diavolului”. I-aş spune lui Voronin: „Păcat că nu m-ai luat pe mine consultant! Îţi spuneam ce să faci! Ar fi fost mai oportun să nu exagerezi, să nu întreceţi măsura cu  cele 61% la alegeri. Comuniştii au de fapt 30-35%. Trebuia să furaţi  voturi până la 40%, dar nu mai mult! Dar aşa, i-ai pus p-ăştia să dea foc parlamentului, iar acum  poţi  derula contracte de renovare! Să declari, în momente de criză economică, că vrei să-ţi repari Parlamentul, nu dă bine. Putea să mai aştepte clientela matale din  firmele de construcţii”. 

Comuniştii au venit la putere în 2000, după ce au guvernat aşa-zişii democraţi. Eu ştiu cum a procedat Voronin. Are consilieri foarte buni, cu şcoală străină. Consilierii i-au spus că e nevoie de nostalgici. Încă se mai spera în uniunea Rusia – Bielorusia - Ucraina. Au mers  cu  lozinci de tipul: „Să dăm leafă, pensii şi cârnaţi  ieftin!” Şi aşa au câştigat comuniştii.

După patru ani s-a spulberat mitul.  Pentru al doilea mandat, au trecut la declaraţii cu Uniunea Europeană şi  apropierea de Bucureşti.  Dar, acum,  în 2009 nu se mai poate! Lukaşenco merge singur în Occident. Putin a declarat că se va trece la relaţii de piaţă cu fostele ţări CSI. I-aş mai fi spus lui Voronin: „Ai uzurpat puterea opt ani, dar acum trece-o constituţional de la tine în Parlament, că e republică parlamentară. Pune-l pe altul preşedinte şi vei scăpa de el când vei dori, cu impeachment, aşa cum au scăpat Mircea Snegur și agrarienii de Mircea Druc!”  

Dintre Mircea Snegur, Petru Lucinschi şi Vladimir Voronin, care credeţi că a fost cel mai nociv?  

Cel mai nociv, îmi pare rău să o spun, a fost Mircea Snegur. Pentru că el i-a adus pe agrarieni şi nomenclatura comunistă. „Reconchista”, sau refacerea, sau revanşa, sau contrarevoluţia a învins cu el, în februarie 1994. Atunci a început „refluxul”. Degeaba ai fost tu pentru limbă şi alfabet, degeaba te-ai dat cu poporul, dacă  peste câţiva ani ai recidivat cumplit, aducândui la putere pe  comunişti. El a  şi recunoscut că a făcut cea mai mare greşeală: i-a adus pe agrarienii-comunişti şi s-a înscris în Partidul Agrarienilor. Peste patru ani ăştia au dat faliment, după ce au făcut privatizarea şi au împărţit totul.  Voronin a reuşit mai mult, fără să vrea!

Explicaţi-ne!  

Eu pe Voronin îl justific. Dar numai din punct de vedere psihologic. Voronin seamănă, intr-un fel, cu mine. El e din Transnistria, eu de la Cernăuţi. Eu n-am reuşit să fac la Cernăuţi o Republică Autonomă Sovietică Socialistă Bucovina sau Republica Bucovineană. Dar Smirnov, venind   la Tiraspol  tocmai din Extremul Orient, prin Ucraina, a reuşit să pună de-o republică. Şi, uite, acest venetic nu-i permite lui Voronin autohtonul  să meargă la mormântul mamei sale din satul natal.  

Voronin  a venit la putere şi va muri cu obsesia de a elibera Transnistria. Dacă  s-ar pune problema între Transnistria lui natală şi România, nu există România. El, virtual, o şterge de pe hartă. Era sigur că, promiţând că şterge România de pe harta virtuală, el va deveni bastionul antiromânismului. Dar, în schimb,  Kremlinul trebuia să-l împacheteze pe Smirnov, să-i pună fundiţă şi să-l expedieze undeva departe, în fundul Rusiei. Dar Putin n-au făcut-o!

Aceasta e marea lui deziluzie.  În plus, Voronin  este un etalon de homo sovieticus. Crede cu adevărat şi merge mai departe! Vrea Transnistria, bunăstarea şi siguranţa familiei sale, nu România, nu Europa, nu Rusia, nu America. Dacă ar veni chinezii sau oricine să-i spună că i-ar da Transnistria, Moldova Mare, le-ar linge picioarele. Aşa îl văd eu pe Voronin. Văd drama unui om care a avut un vis neîmplinit, care este mai important pentru el decât orice.  

În cât timp va ajunge Basarabia în UE?

Mai bine m-aţi întreba dacă va supravieţui Uniunea Europeană măcar cât Uniunea Sovietică! Bulgarii se pregăteau intens să devină a şaisprezecea republică sovietică. Și ne  înjurau pe noi, românii, că de ce nu le dăm Dobrogea, ca să aibă frontieră comună cu Marea Uniune.  Când au fost gata de aderare, a murit mătuşa...  

Principiile, la început, au fost bune şi, în fond, e acelaşi proiect. Toată lumea recunoaşte: UE şi URSS au acelaşi criteriu de formare. Dacă UE va supravieţui, atunci are o şansă şi Basarabia să intre.  

Punctul slab al percepţiei româneşti este că noi credem în lucruri declarate. În 1918 am avut o unire declarată, de jure, nu şi de facto. Acum suntem mai integraţi, mai uniţi decât în perioada interbelică. N-au trecut atunci Prutul atâţia basarabeni câţi au trecut după dezagregarea imperiului sovietic. Ce a făcut statul român, prin acordarea de burse – ceea ce i-am cerut eu lui Petre Roman şi continuă şi astăzi! - este foarte mult. Că n-am fost în stare să facem o cale ferată europeană Iași – Chișinău, un pod, asta e spre ruşinea noastră!    

George Rădulescu

 Adevărul,  Vineri, 24 iulie 2009