Integrarea statelor postsovietice constituie o problemă politică dificilă. Un plan de reanimare a Comunităţii a fost  propus, în septembrie 2004, de către preşedintele Kazahstanului.  În  noiembrie 2005,  parlamentul Georgiei a început dezbaterile cu privire la necesitatea ieşirii din componenţa CSI deoarece vectorul euroatlantic  este incompatibil cu apartenenţa  la comunitatea respectivă. Ucraina este sceptică  referitor la perspectiva acestui bloc regional. Recent, Boris Tarasiuc, ministrul ucrainean al afacerilor externe,  menţiona , la  o conferinţă de presă, la Kiev, că toate iniţiativele ţării sale  de a reanima activitatea CSI  au eşuat.  Şi Rusia pare să renunţe treptat la rolul de lider în CSI şi nu pretinde să monopolizeze activitatea economică în acest spaţiu.

          În fiecare din cele 15 foste republici sovietice, în ultimii 16 ani, s-a constituit un tip aparte de statalitate şi de sistem politic. Diversitatea este semnificativă: de la republicile parlamentare ale balticilor la autocraţiile Asiei Centrale. Şi, cu cât trece timpul, cu atât mai mult se accentuează diferenţierea între fostele componente ale imperiului sovietic. Unele, axate pe tradiţiile statale anterioare, şi-au ales propria cale imediat. Altele, aflate la interferenţa celor mai diverse tradiţii istorice, culturale şi instituţionale, îşi caută chinuitor identitatea, inclusiv alegerea sistemului de construcţie statală.  Cazul Ucrainei se prezintă ca unul dintre cele mai complicate. Complexitatea fenomenului se reflectă în sistemul politic şi statal,  care s-a format în Ucraina după 1990-1991. Dezbaterile despre destinele acestui sistem politic, amplificate enorm pe parcursul anului electoral 2004, se vor acutiza,  evident,  în perioada alegerilor parlamentare din primăvara viitoare.

Epoca lui Kucima

           Primul preşedinte al Ucrainei independente  Leonid Kravciuk, susţinut de electoratul din  partea apuseană, a făcut tot posibilul pentru a scăpa de tutela Moscovei. Contrar,  următorul preşedinte, Leonid Kucima, a fost în esenţă un lider „estic" (în momentul alegerii sale pentru primul mandat avea mari dificultăţi de exprimare în limba ucraineană). Totuşi, cei opt ani de preşedinţie a lui Kucima se caracterizează prin formarea statului ucrainean independent. Până la venirea acestuia la putere,  Ucraina nu reprezenta decât „o fostă republică sovietică". 

            Opţiunea multivectorială  de menţinere a unei balanţe între Occident şi Rusia i-a permis Ucrainei să promoveze o politică relativ independentă. În perioada respectivă s-au consolidat comunităţile de afaceri (şi clanurile oligarhice, desigur)  ajungându-se la o înţelegere în privinţa zonelor de influenţă ale acestor forţe politico-economice. A prins contur, de asemenea, paleta partidelor şi blocurilor politice.  Plecarea lui Kucima a presupus, printre altele, o anumită condiţie: să nu apară ulterior întrebări nici din partea procuraturii ucrainene, nici din partea Occidentului pe linia Interpolului.

        Altfel, situaţia şi perspectiva  preşedintelui Kucima rămâneau incerte.  Ucraina copiază, cu oarecare întârziere, tendinţele Rusiei (aceiaşi oligarhi, aceleaşi, la rândul lor, piramide financiare). De aceea Kucima  avea în vedere, cu siguranţă, promovarea unui  urmaş fidel, după modelul Elţin-Putin. Se vede însă că în Ucraina nu s-a găsit uşor  o figură adecvată printre foştii ofiţeri KGB. Timpul limitat nu a mai permis studierea pieţii şi testarea unui eventual candidat.

         Situaţia lui Kucima însă era diferită de cea a lui Elţin: se căuta mai curând  un înlocuitor la preşedinţie şi nu  un continuator în manieră rusească. El avea nevoie de o promisiune fermă că va putea trăi liniştit, la pensie, şi că afacerile ginerelui  său V. Pinciuk nu vor avea de suferit. Era important ca această garanţie să nu poată fi  anulată de cel care avea să vină în locul lui sau de către anumite foruri din Occident. Mai mult de cât atât: Occidentul  trebuia să fie garantul acestei înţelegeri pentru ca viitorul preşedinte al Ucrainei să nu poată rezilia contractul, oricât ar fi dorit acest lucru.

Reforme, contradicţii, haos...

        Rada Supremă (parlamentul Ucrainei) a păstrat timp îndelungat toate prerogativele puteri specifice sovietelor din URSS, fiind împuternicită „să rezolve orice problemă". Această circumstanţă face ca Ucraina să difere mult de celelalte republici exsovietice şi de ţările din fostul lagăr socialist. Iată unele aspecte  ale sistemului politic ucrainean: activitatea unui parlament foarte numeros şi puternic (mai puţin specific pentru o republică post-sovietică) şi, concomitent, un preşedinte uimitor de puternic pentru o ţară  est-europeană.  Drept rezultat, componenta cea mai firavă a sistemului politic ucrainean  o constituie guvernul, fapt care generează crize permanente  în relaţiile din triunghiul puterii „preşedinte - guvern - parlament". Din  cauza  sistemului politic disproporţionat   puterea executivă devine o victimă  a tocmelii politice permanente între preşedintele ţării şi grupurile parlamentare. Concurenţa centrelor de putere torpilează proiectele şi opţiunile socioeconomice ale guvernului. Din ianuarie 2005 va interveni o schimbare în această corelaţie care urmează a fi consolidată după alegerile parlamentare din primăvara 2006.

          O altă sursă de contradicţii este sistemul autoadministrării locale. Conform constituţiei ucrainene, preşedinţii  administraţiilor locale de stat (guvernatorii regiunilor şi şefii de raioane) sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie de către preşedintele ţării la propunerea cabinetului de miniştri. Şi doar în centrele urbane de rang raional şi regional primarii sunt aleşi de către populaţie. Astfel, puterea executivă  în regiuni şi raioane nu este exercitată de către structurile executive ale organelor autoadministrării locale, precum prevede constituţia Ucrainei (art. 5). Această funcţie revine unor structuri ale puterii executive de stat (administraţiei statale). 

        Lipsa de facto în Ucraina a structurilor executive ale autoadministrării locale  demonstrează  indirect  că organele de stat centrale  se tem să transmită către populaţie prerogativele  puterii regionale,  sperând astfel să evite  agravarea tendinţelor separatiste. În ultimii ani conducerea de la Kiev  a  eliberat din funcţie   foarte mulţi primari aleşi prin vot democratic de către populaţia oraşelor respective (Kremenciug, Kirovograd, Odesa şi altele).

        Sistemul ucrainean de autoadministrare  locală   nu este perceput ca unul democratic. Aceasta nu corespunde principiilor statului de drept şi, în plan strategic, constituie chiar un pericol pentru stabilitatea Ucrainei. Centralizarea crescândă duce la  intensificarea tendinţelor federaliste şi separatiste.

        Partidele politice, mult prea numeroase, în comparaţie cu alte ţări est-europene,  reprezintă la rândul lor un obstacol în calea democraţiei autentice. Pragul de trecere fiind de 4%, în parlamentul Ucrainei ajung până la 15  fracţiuni şi grupuri  de deputaţi, în permanentă mişcare browniană, controlate, de regulă, de oligarhi şi diverse clanuri.

        Cu siguranţă, actuala configuraţie a organelor puterii de stat  în Ucraina este provizorie. Funcţionarea ei  depinde de prea multe  conflicte inerente sistemului şi împiedică activitatea normală a guvernului, având urmări negative pentru dezvoltarea ţării în ansamblu. 

        Principalele forţe politice conştientizează  acest pericol. Propriile interese însă prevalează asupra celor de ordin naţional.  Cele 8 proiecte  de reformă politică (2003-2004) au demonstrat: protagoniştii principali sunt interesaţi mai curând de  prerogativele personale decât de eficienţa sistemului. Probabil, haosul creat în procesul constituţional avea menirea  să păstreze aceeaşi  repartizare a puterii, chiar şi după plecarea  preşedintelui Kucima. Venirea la putere a lui Victor Iuşcenko, după alegerile din 31 octombrie 2004, nu a dus la eliminarea fenomenului.

            Caracterului amorf şi duplicitar al politicii  externe şi a celei socio-economice interne este  asigurat instituţional. Astfel, orientarea prorusă sau prooccidentală a preşedinţilor ucraineni rămâne deocamdată un factor convenţional.       

Alegeri prezidenţiale 2004

           După un deceniu, modelul ucrainean de confruntare est-vest a revenit în actualitate. Pentru analiştii politici, alegerile prezidenţiale din Ucraina (31 octombrie 2004) se arătau mult mai complicate, în comparaţie cu cele din Rusia (martie 2004), a căror rezultat era în fond predeterminat.

         Conform sondajelor, dintre cei 26 de pretendenţi  la fotoliul de preşedinte se evidenţiau doi: primul  ministru în exerciţiu Victor Ianukovici  şi  fostul prim ministru Victor Iuşcenko. Campania electorală purta un caracter inert.  Lipsea opţiunea strategică bine conturată. Oferta celor doi putea fi rezumată astfel: Iuşcenko spunea că „va fi mai bine decât acum", iar  Ianukovici asigura electoratul că „nu  va fi mai rău ca în prezent". Cu toate acestea, ambii  candidaţi  rămâneau fideli  imaginii publice deja consacrate.

         Victor Iuşcenko, liderul blocului „Ucraina noastră", în  ultima zi,  înainte de  începerea campaniei electorale, a acceptat propunerea de  a constitui un bloc preelectoral  cu un alt cunoscut lider politic ucrainean, Iulia Timoşenko.  Criteriile de diferenţiere între cei doi oponenţi, Iuşcenko şi Ianukovici,  se conturau pe linia „vest-est" precum şi vârsta electoratului. Pentru primul votau, în principal,  persoane mai tinere, sub 35 de ani, iar pe al doilea candidat îl prefera partea mai în vârstă a alegătorilor.

           Victor Ianukovici, se prezenta ca un tehnocrat tipic, din perioada post-sovietică, fără preocupări accentuate de ordin ideologic. O persoană autoritară, mai curând intransigentă. Ajuns în fotoliul de preşedinte al ţării, această calitate s-ar putea manifesta din plin. A promovat consecvent dezvoltarea industrială, fiind originar din Donbass, regiune în care  a dominat din totdeauna industria grea şi mineritul. Presa menţiona că  în adolescenţă a  fost  judecat de două ori fiindcă a bătut  nişte copii. Fiind prim ministru, apăra cu exces de zel interesele  clanului său de la Doneţk.

            Preşedintele Kucima, politician experimentat, îşi dă seama de potenţialul primului ministru. O eventuală victorie a lui Ianukovici în alegerile prezidenţiale îl îngrijorau într-un anumit fel. În aparenţă, Kucima  îl susţinea pe Ianukovici. Avea în vedere însă şi faptul că acesta, ajuns preşedinte, putea să reîmpartă proprietăţile în favoarea grupării sale de la Doneţk.  Soluţia reuşită, din punctul său de vedere, a  fost modificarea constituţiei pentru a diminua prerogativele prezidenţiale în favoarea parlamentului.  

        Punctul vulnerabil al  adversarului Iuşcenko era dependenţa vădită a acestuia de  forţe din afară. Echipa lui Ianukovici îl acuza că ar fi  agent străin, fiind căsătorit cu o americancă, angajată a Departamentului de Stat. Acuzaţiile frecvente de fascism erau combătute  uşor de echipa lui Iuşcenko, în timp ce pericolul unui control extern asupra Ucrainei prindea la anumite segmente ale populaţiei.

            Electoratul lui Ianukovici dorea: declararea limbii ruse drept a doua limbă de stat în Ucraina; cetăţenie dublă; unirea celor două regiuni - Kuban şi Crimeea printr-un pod sau un tunel; eligibilitatea guvernatorilor; ridicarea statutului regiunilor istorice până la rangul de landuri federative; parlament bicameral; contracararea influenţelor din partea bisericii unite cu Roma; constituirea unui spaţiu economic unitar cu Rusia; formarea unei armate naţionale puternice axate pe complexul militar-industrial ucrainean şi refuzul de a se integra în blocuri şi alianţe militare.

          Puterea de la Kiev nu era sigură  de comportamentul structurilor de forţă. De aceea  efectua din timp schimbări de cadre în eşaloanele superioare. Ministrul apărării Marciuk, care milita pentru o reformă radicală a armatei ucrainene după standardele NATO, a fost   înlocuit. Sarcina noului ministru Kuzmuk era să păstreze   structură existentă a forţelor armate şi controlul asupra lor din partea lui Kucima şi Ianukovici. Urma ca el  să apere Kievul  cu  ajutorul foştilor combatanţi în Afganistan şi a unităţilor Ministerului de Interne loiale, precum „Berkut", în cazul unei „revoluţii de catifea".

          De armată, în plan ideologic, se ocupa intens Biserica Pravoslavnică Ucraineană, care ascultă de Patriarhia Moscovei. O eventuală acutizare a divergenţelor interregionale se puteau răsfrânge  direct şi asupra  militarilor deoarece unităţile dislocate în Galiţia sunt tutelate de biserica unită cu Roma. În cadrul serviciilor de informaţie, experţii şi analiştii identificau trei orientări: proamericană, progermană şi prorusă.

           Pentru Iuşcenko devenea tot mai comod „scenariul revoluţiei de catifea", după exemplul iugoslav sau georgian. În asemenea scenariu, alegerile nu reprezintă decât fundalul. Iuşcenko urma să devină preşedinte în rezultatul demisiei  conduceri sub presiunea „maselor populare", cu suportul direct al Occidentului. Iar motiv pentru declanşarea evenimentelor aveau să servească „falsificarea" rezultatelor alegerilor, precum s-a întâmplat în fosta Iugoslavie.

        Victor Ianukovici putea realiza, la rândul său, un scenariu intitulat „criza controlată", sprijinit fiind de către puterea de la Kremlin. Economia Ucrainei depinde în totalitate de preţurile la petrolul şi gazele livrate de  Rusia.  Partenerii lui Ianukovici în Rusia  puteau simula intenţia de majorare a preţurilor la aceste produse strategice, insinuând „un conflict" cu Ucraina. Ruperea de Moscova înseamnă colapsul economiei ucrainene pentru care Rusia reprezintă piaţa principală de desfacere a producţiei agricole. În asemenea context Ianukovici ar fi venit la putere ca un garant al stabilităţii, „înţelegându-se" cu Rusia. Aşa cum cetăţenii ruşi, alegându-l pe Putin,  au optat pentru lupta contra terorismului şi instaurarea ordinei, electoratul ucrainean, preferându-l pe Ianukovici, ar fi votat pentru stabilitatea economică.

          Liderul opoziţiei Iuşcenko  dispunea de o infrastructură politică solidă, fiind sponsorizat de anumite fonduri din străinătate. Forţele care îl susţineau aveau o bază semnificativă în teren, cu precădere în Ucraina Apuseană. Cu oameni şi mijloace suficiente, aceste forţe erau capabile să efectueze o „revoluţie de catifea" în variantă georgiană. Partidul Democrat din SUA  sprijinea pe toate căile candidatura lui Iuşcenko. Astfel, o eventuală fraudare a scrutinului devenea foarte periculoasă. Falsificarea rezultatelor alegerilor urma să-i permite lui Iuşcenko, axat pe o infrastructură ramificată, să pună în aplicare scenariul georgian.

          Clanurile oligarhice ucrainene, pe care se sprijinea  preşedintele Kucima, nu au putut împiedica schimbarea deoarece  nu dispuneau de structuri în mase. Tehnicile sunt foarte clare. În atare situaţie, nu importă cum votează electoratul. Nici cine numără buletinele. Decisiv este să convingi opinia publică, în interior şi exterior, că echipa ta a numărat corect voturile. Susţinătorii, dispuşi la acţiuni revoluţionare, utilizând infrastructura ramificată în toată ţara, vor obţine, prin forţă, recunoaşterea rezultatelor declarate de ei. Aşa s-a întâmplat în Georgia şi  istoria avea să se repete şi  în Ucraina.

           Unii observatori străini, ruşii  în special, considerau că „revoluţia de  catifea" în Ucraina era  inevitabilă. Chiar dacă Ianukovici ar fi câştigat cu adevărat alegerile. Or, infrastructura a fost edificată din timp. Banii erau alocaţi în cantităţi enorme. Sponsorii occidentali nu-şi  riscau investiţiile doar pentru faptul că „din prostie" poporul ucrainean l-a votat pe Ianukovici. Presa menţiona că „tehnicile revoluţiei de catifea"  fuseseră testate deja undeva într-un oraş din Ucraina Apuseană. Comandourile speciale au simulat  tulburări şi proteste în masă, aşteptând semnalul pentru a repeta „revoluţia populară" la scară naţională.

           Alegerile prezidenţiale din Ucraina pot fi caracterizate şi cu următoarele două cuvinte: „tehnici" sau „tehnologii". Sensul acestor noţiuni diferă în dependenţă de context, limbă şi include de la abuzuri şi încălcări banale ale legislaţiei până la procedee subtile de luptă politică. Şi, în toate circumstanţele posibile, se presupune că stăpânirea  unor  metode ingenioase de manipulare este capabilă  să influenţeze substanţial  rezultatele campaniei electorale.  Ba mai mult, aceasta ar fi  modalitatea principală pentru atingerea obiectivelor dorite. Cu toate acestea, putem interpreta aşa numitele „tehnologii politice" (cele care nu  presupun falsificarea alegerilor) mai curând ca pe nişte fenomene de conştiinţă socială fără o legătură directă cu realitatea politică.

            Statele postsovietice sunt foarte puţin legate de societăţile care le-au produs. Puterea în ţările respective îşi duce propria viaţă fără să depindă prea mult de voinţa şi dezideratele electoratului. Deşi se face mare zgomot  în jurul partidelor politice, deşi există opoziţie, dezbateri publice şi alte atribute ale democraţiei. Modalitatea principală de formare a  puterii o constituie intrigile în interiorul acesteia. Iar campaniile electorale nu sunt decât o continuare a intrigilor interne şi a luptelor intestine. O modalitate de răfuială cu adversarii şi de completare a rândurilor în casta conducătoare. În această conjunctură intervin noii profesionişti în domeniul „tehnologiilor politice" pentru a transpune scopurile unor politicieni, măcinaţi de intrigi locale,  într-un limbaj adecvat al problematicii  statale.

Mladoucrainstvo

          Acutizarea situaţiei politice în Rusia diminuase relativ interesul general pentru problemele electorale ucrainene. În plan geostrategic însă, pentru politicienii ruşi, influenţa asupra Ucrainei rămâne o chestiune mai puţin dureroasă  decât lupta cu terorismul, dar cu mult mai importantă.

          Ultimele acte de terorism nu aveau nici o legătură cu situaţia din Cecenia. Putin promova o politică de „cecenizare" a războiului ruso-cecen (creând formaţiuni militare locale, investind în economia regiunii, încercând să formeze un climat informaţional mai puţin ostil faţă de ceceni). Concomitent teroarea contra Rusiei devenea tot mai intensă, depăşind tot mai frecvent limitele regiunii caucaziene. Evident, era vorba de o confruntare geopolitică acerbă. Se încercau diverse modalităţi pentru ca  Rusia să fie atrasă cât mai mult  în conflictele  din Caucaz.  

       Pare-se că prezenţa Rusiei în zonă caucaziană nu mai ţine de interesele ei vitale ci, mai curând, de  un element al „predestinaţiei" istorice şi strategice. Nu este exclus că  prin stratagema „terorismului caucazian" se verifica moralul militar-politic al Rusiei şi  distragerea atenţiei de la  evoluţia situaţiei din Ucraina. Pentru Rusia rezultatul luptei politice din această ţară este cu mult mai important  decât  toate acţiunile cecenilor şi georgienilor luate la un loc. Sevastopol şi Crimeea - iată două noţiuni cheie ale strategiei ruseşti pe direcţia  sudică.

           Pentru  conducerea  Rusiei, candidatura lui Iuşcenko reprezenta o figură indezirabilă. Cauza principală - orientarea  sa proamericană şi accentul pus pe  identitatea naţională a ucrainenilor. Liberalii şi oligarhii ruşi, în schimb, îl simpatizau, crezând că   opoziţia din Rusia are nevoie de un Iuşcenko, pentru ca Ucraina să devină un câmp de operaţii contra regimului  Putin.

            Presa moscovită menţiona frecvent eventualele consecinţe negative pentru Rusia, cauzate de rezultatul  alegerilor prezidenţiale din Ucraina. Cu un preşedinte ca Iuşcenko, bazele americane în Crimeea  pot deveni realitate şi aceasta ar însemna dominaţia SUA în bazinul Mării Negre.

              Politologii moscoviţi subliniau  faptul că Iuşcenko a concentrat în mâinile sale un enorm capital financiar şi simbolic. El reprezintă „întruchiparea naţionalismului ucrainean",  simbolul „opţiunii occidentale"  şi promotorul aderării Ucrainei la Uniunea Europeană şi NATO.

               „Ucraina este atrasă de vorbe şi promisiuni dar în realitate ea ar putea fi folosită contra Rusiei. Între Ucraina şi Rusia este posibil un conflict declanşat după modelul confruntării dintre India şi Pakistan. Să ne amintim de recenta dispută teritorială  ruso-ucraineană în jurul limbii de pământ de la Tuzla. Un atare conflict  poate fi lesne transformat într-o  adevărată conflagraţie. Ucraina lui Iuşcenko  reprezintă pentru Rusia o ameninţare directă", afirmau unii analişti în presa de la Moscova. „Saakaşvili, pe care îl numesc un Mini-Putin, deşi mai corect ar fi să-l numim un Mini-Iuşcenko, ameninţă Rusia cu războiul. Ce se va întâmpla  dacă va veni la putere în Ucraina un conducător de asemenea factură?. Consecinţele sunt de nedescris.  Noile speranţe vizând o eventuală „înţelegere" cu Ucraina sunt lipsite de temei. Rusia negociază cu greu chiar şi cu Ucraina lui Kucima. Dar cu Ucraina lui Iuşcenko negocierile vor fi peste măsură de complicate.  Şi chiar dacă se va ajunge la anumite înţelegeri acest lucru va fi posibil doar prin intermedierea protectorilor occidentali ai lui Iuşcenko, care vor deveni astfel moderatori în relaţiile politice din cadrul CSI". 

      Adversarii „Partidei lui Iuşcenko" elaborau febril  doctrina „Naţionalismul ucrainean de rit oriental". Iată câteva caracteristici tactice şi tehnice ale acestei identităţi în devenire, numită de unii promotori „mladoucrainstvo" iar adepţii presupusului curent politic  fiind botezaţi drept „mladoucrainţî" :

•  
  • Ucraina este un stat independent necontrolat din exterior.
• Ucraina este în stare să se dezvolte independent şi foarte repede, înregistrând un ritm al creşterii economice de 10%.
• Ucraina nu este Galiţia. Ucrainenii autentici sunt cei din Ucraina Răsăriteană. Ucrainenii "vestici" sunt prea expuşi influenţei din partea Poloniei. În Ucraina există două naţiuni politice: ucrainenii şi „vesticii", care reprezintă ramura polonizată a ucrainenilor. Aceştia abia urmează să se ridice până la nivelul adevăraţilor ucraineni.
• Estul Ucrainei constituie un teritoriu puternic industrializat. Ucrainenii răsăriteni sunt reprezentativi prin savanţi de mare clasă şi muncitori de înaltă calificare. Ucraina Apuseană este o regiune agrară înapoiată. Estul Ucrainei bine instruit şi puternic în plan economic se opune unei Galiţei slabe şi peste măsură de ideologizate.
• Galiţia trăieşte pe contul Ucrainei. Paraziţii galiţieni vor să acapareze puterea ca să trăiască pe spinarea Estului. Slăbiciunea Galiţei o împinge mereu să intre atât în Polonia, cât şi în Europa.
• Ucraina este puternică şi capabilă să dicteze anumite condiţii statelor vecine. Rusia este nevoită să ţină cont de poziţia Ucrainei. Or în cadrul Uniunii Europene Ucraina s-ar transforma într-o provincie slab dezvoltată dependentă în acelaşi timp de SUA, Germania şi Polonia.

         Căutările unei noi identităţi ucrainene erau  justificate prin faptul că „Partida Ianukovici" nu dispunea de un proiect propriu şi nu putea fi o alternativă viabilă la „Revoluţia lui Iuşcenko".  Partida acestuia a reuşit să acapareze şi să monopolizeze identitatea naţională ucraineană. Concepţia vestică a ucraineanului autentic presupune: alinierea la valorile Occidentului, distanţarea de ortodoxia pravoslavnică controlată de Moscova şi unirea definitivă cu Roma, orientarea către Polonia, ca soră mai mare a Ucrainei. Ucrainenii „vestici" declară că numai ei reprezintă adevărata identitate naţională. Cine vrea să păstreze statalitatea ucraineană şi poporul ucrainean trebuie să aleagă sau Rusia sau Ucraina.

         În atare conjunctură, Rusia ar dori să inventeze  o versiune proprie a naţionalismului ucrainean, care să nu fie ostil  Moscovei.  Experţii ruşi  afirmă că în Ucraina de Est s-a constituit deja o nouă naţiune politică, care necesită un impuls de autoidentificare. In timp ce ucrainenii „vestici"  au drept deviză „Ucraina nu-i Rusia!", naţionaliştii ucraineni de rit oriental urmează să operaţionalizeze deviza: „Ucraina nu-i Galiţia!"

          Practica demonstrează însă că deocamdată majoritatea  proiectelor generate de politologii ruşi nu prind rădăcini în solul ucrainean. Ţara vecină este divizată în trei regiuni cu tendinţe relativ diferite: 1) partea estică, puternic industrializată, cu o populaţie majoritar rusofonă; 2) Ucraina Apuseană, cu centrul ideologic la Lvov, denumit în trecut Lemberg, care de-a lungul istoriei a făcut parte  din Imperiul Austro-ungar şi Polonia; 3) Crimeea cu specificul ei istoric şi etnic.

          Ucraina  este compusă din teritorii legate de tradiţii politice atât austro-ungare şi poloneze (mai curând parlamentare), cât şi ruseşti (mai curând autocrate).  Există şi a patra tradiţie, cea a Ucrainei atamanilor din secolele 16-18. Cu fiecare dintre aceste linii ereditare Ucraina este legată doar parţial.  În forma ei actuală, Ucraina reprezintă o nouă entitate statală. În spaţiul geografic respectiv, tradiţia ucraineană autentică constituie doar una dintre numeroasele tradiţii existente. Cu ale cuvinte, cultura politică ucraineană este sortită să devină o simbioză.

             La 29 noiembrie 2004, postul de radio rus  „Ăho Moscvî" îşi chestiona ascultătorii cu întrebarea: o eventuală destrămare a Ucrainei ar fi în interesele Rusiei?. Peste 52 la sută au răspuns: da, o divizare a statului vecin în două -  Ucraina galiţiano-apuseană şi Ucraina „noastră", „rusească" ar fi în favoarea Rusiei.

             Desigur, regiunile Ucrainei sunt foarte diferite în plan social, economic, istoric, lingvistic, confesional, geocultural şi etnic.  Mai mult, prin Ucraina trec două cordoane de civilizaţie - pe râul Zbruci şi pe munţii Crimeei. Sub aspect geocultural, am putea discuta despre  trei mari componente: 1) Ucraina Apuseană (Zacarpatie, Galicina, Bukovina, Volîn, Podleaşie, Preaşevşcina); 2) Ucraina  Răsăriteană sau Ucraina Centrală (Podolie, Polesie, o mare parte a regiunii Slobojanşcina, Podneprovie, inclusiv regiunile Kiev, Poltava, Cerkasî,  Kirovograd şi Dnepropetrovsk); 3) Ucraina de Sud sau Ucraina de Sud-est (Donbass, Novorossia, Crimeea).

              Cu toate acestea, analiştii ucraineni, cu sentimentul patriotic mai pronunţat, caută din răsputeri să demonstreze că, în prezent, nu există motive obiective  pentru divizarea sau  federalizarea Ucrainei. În pofida  particularităţilor lingvistice, confesionale, etnice, culturale etc., în societatea ucraineană, pe parcursul ultimului deceniu, s-ar fi stabilit un consens  tacit - oamenii au înţeles că marea diversitate regională reprezintă mai curând un factor de apropiere decât de respingere. O singură etnie, o statalitate comună, un câmp informaţional şi un areal comun precum şi probleme sociale identice. Pe cetăţenii ucraineni îi uneşte, de asemenea, un tip aparte de cultură politică, axat pe anumite stereotipuri „minimaliste" de comportare a Ucrainei - mai curând un  observator distant al scenei politice internaţionale decât un jucător activ. Până şi limba îi uneşte pe cetăţenii Ucrainei, dar nu  ucraineana sau rusa, ci mai curând bilingvismul ucraineano-rus. În această privinţă populaţia Ucrainei diferă de restul lumii: pentru unii  limba ucraineană reprezintă „prima limbă maternă" şi rusa „a doua limbă maternă" iar pentru alţii situaţia este inversă.  Important că ambele limbi sunt considerate materne.

             Divizarea ţării în dependenţă de „avântul revoluţionar în direcţii diferite" şi de votul acordat celor doi pretendenţi la preşedinţia ţării  era explicat, în bună parte, şi prin faptul că lui Iuşcenko „nu i s-a permis accesul" în spaţiul informaţional al regiunilor estice. Iar imaginea sa a fost demonizată la maximum pin etichetări de tipul „naţionalist", „duşmanul limbii ruse", „duşmanul ortodoxiei pravoslavnice", „duşmanul Doneţk-ului industrial", „spion american" etc. Consecinţele negative ale scindării electorale urmau a fi înlăturate de viitorul preşedinte (altul decât Ianukovici)  prin acţiuni politice şi discursuri inteligente având la dispoziţie, timp de o lună-două, măcar un canal al televiziunii naţionale.

             În linii mari, subliniau politologii de la Kiev, ideile separatiste sau federaliste în Ucraina nu sunt actuale nici la nivelul elitelor regionale nici în starea de spirit a maselor populare. Principalii teoreticieni ai federalizării Ucrainei sunt politicienii şi analiştii ruşi. Unii dintre ei nici măcar nu voalează sarcina principală a federalizării - slăbirea statului ucrainean. Ca să ţii cont de  particularităţile regionale şi etnice ale Ucrainei nu  este necesară federalizarea. Toate problemele pot fi rezolvate şi în cadrul unui stat unitar. Ucraina  suferă de o criză a capacităţii de guvernare statală condiţionată genetic iar federalizarea ar transforma ţara într-un conglomerat social neguvernabil.

             Separatismul regional, având centrul la Severodoneţk, a luat fiinţă ca răspuns la acţiunile nelegitime ale autorităţilor din teritoriile vestice ale Ucrainei. Acestea au jurat credinţă lui Victor Iuşcenko şi au destituit neconstituţional conducerea  administrativă a regiunii Lvov. Dar toate acţiunile similare, de o parte şi alta, aveau un caracter emoţional, fără substanţă politică şi fără efect juridic. Un referendumul,  la Doneţk sau Lugansk, nu poate avea  consecinţe juridice deoarece, conform prevederilor constituţiei ucrainene, sunt necesare  cel puţin trei milioane de semnături dintr-un număr de două treimi de regiuni şi nu mai puţin de o sută de mii din fiecare regiune pentru a putea  organiza asemenea acţiune. Nu  se pot desprinde regiunile estice  separatiste  rusofile deoarece Rusia, împreună cu SUA şi ONU,  sunt garanţii integrităţii teritoriale şi sub această garanţie, la începutul anilor 90, partea ucraineană a renunţat la armamentul nuclear.

          Există, totuşi, o problemă reală, care provoacă  o teamă existenţială în sânul populaţiei. Şi aceasta o simte mai ales elita din Dondass,  care include  cea mai mare parte a regiunilor Doneţk şi Lugansk. Donbass-ul industrial putea exista normal numai în URSS. Nerentabilitatea economică a acestuia părea invizibilă, deoarece  era „transferată" asupra întregii economii  sovietice, enorme şi necompetitive. Petru Ucraina, industria şi mineritul din  regiune a devenit o povară. Iar atitudinea liberală şi utilitară a conducerii de la Kiev faţă de problemele regiunii respective a dus la materializarea ameninţărilor vehiculate de analiştii politici şi telemafia locală. 

          Libertatea, autonomia, separarea  regiunii Donbass  ar însemna pentru aceasta un colaps economic, industrial, tehnologic şi social. Este o problemă cunoscută şi înţeleasă de toată lumea. Şi dacă ucrainenii s-ar orienta către cărbunele polonez, care este cu mult mai ieftin faţă de cel extras la minele din Donbass, o întreagă ramură tradiţională a industriei naţionale ar  da faliment. Dacă Iuşcenko va şti să rezolve problema reorientării profesionale şi includerii armonioase a regiunii în economia  Ucrainei, ideea federalizării va fi dată uitării.

          Totuşi, adevărul e că în mediile intelectuale apar mereu curente ideologice separatiste. Acestea, de regulă, se manifestă fie  în partea de vest a Ucrainei, fie în est, în sud şi în Crimeea, dar nu şi în centrul ţării.

         Teza principală a separatismului galiţian, care încearcă să actualizeze identitatea imperiului Austro-ungar, poate fi  formulată astfel: „Fără o Ucraină „mare"  vom  putea edifica mai repede  statul ucrainean „autentic", vom fi admişi mai curând în Uniunea Europeană".

        Teza principală a separatiştilor din sudul ţării are la bază convingerea că Odesa şi Novorossia  pot exista  independent datorită „resurselor maritime". Separatismul „răsăritean", pornind de la ideologia Republicii Doneţk-Krivoirog, care a existat la începutul anilor 20 ai secolului trecut, promovează o idee simplă: „Noi asigurăm cea mai mare parte din PIB-ul ţării dar suntem trataţi ca o regiune de  categoria a doua; putem trăi şi singuri".

        Mai există şi separatismul „carpatin", care  porneşte de la ideea că  boicii şi huţulii nu ar fi ucraineni ci etnii diferite. Interesant de menţionat că Victor Ianukovici a obţinut în aceste regiuni o majoritate a voturilor.

         Aşadar, spre deosebire de analiştii ruşi,  cei ucraineni resping  vehement orice idee de federalizare, confederalizare sau de destrămare a statului ucrainean. Ei militând  pentru o „complexitate înfloritoare", pentru aprofundarea identităţii regionale în contextul fortificării şi „maturizării" unei identităţi naţionale ucrainene. De aceea, la Kiev şi Lvov se pune,  în mod obsesiv, întrebarea: Ce fel de Ucraină doreşte Rusia la frontiera de sud-vest? O ţară slabă şi amorfă sau  una puternică şi unită? E greu de obţinut un răspuns clar în actuala conjunctură geostrategică.

            Merită să luăm cunoştinţă şi de poziţia săptămânalului „Timpul" de la Chişinău faţă de  chestiunea ucraineană. Constantin Tănase, directorul acestei publicaţii excelente şi unul dintre cei mai talentaţi analişti politici din  întreg spaţiul românesc, diagnostichează o situaţie tristă:

„Când îi văd pe politicienii noştri anticomunişti cum, cu ochii umezi de emoţii, laudă, fără rezerve şi condiţii, Opoziţia ucraineană, mă apucă o milă sfâşietoare faţă de clasa noastră politică... Opoziţia noastră - chiar şi cea fostă radicală, naţionalistă şi unionistă - nu înţelege că pentru  R. Moldova ori prooccidentalul Iuşcenko, ori rusofilul Ianukovici e totuna, pentru că ambii sunt... ucraineni. Ba chiar adepţii lui Iuşcenko sunt nu pur şi simplu ucraineni, ci ucraineni naţionalişti. E un amănunt care-i scapă  Opozitei noastre. Îi admirăm (pentru că-s antiruşi!) pe naţionalişti, dar uităm cu desăvârşire că aceeaşi „prooccidentali" vest-ucraineni  promovează o politică de etnocid în teritoriile moldoveneşti cu care  s-au  căpătuit după cel de-al doilea  război mondial. Aceşti „democraţi prooccidentali" au ucrainizat oraşul copilăriei lui Eminescu, Cernăuţi, promovează o politică de ucrainizare feroce a Bucovinei... Ba mai mult: dacă nu mă înşeală memoria (dar cred că nu), în timpul conflictului de pe Nistru, împotriva moldovenilor, alături de ruşi şi de cazaci au luptat  şi unităţi de „benderovişti" din  Ucraina „prooccidentală" a lui Iuşcenko. Parcă-i aud pe unii analişti democraţi, îmbătrâniţi între tratate de politologie şi culegeri de proverbe şi zicători, reproşându-mi  că mă  pricep în conjunctura politică actuală, că nu sunt realist, că harta Europei nu poate fi recroită, că democraţia în R. Moldova depinde de rezultatul alegerilor din Ucraina, că o Ucraină democratică şi antirusească ar însemna salvarea democraţiei  în R. Moldova, că nu trebuie să răscolim trecutul, dar să ne regăsim  aliaţi  chiar şi în persoana Ucrainei ş.a.m.d. Aliaţi împotriva cui, mă întreb? Împotriva lui Smirnov de la Tiraspol? Să tragem în „Katiuşele" ruseşti ale lui Smirnov  cu puşti de soc pline cu sâmburi de cireşe, că „MIG"- urile le-a vândut guvernarea democrată a lui Lucinschi? Dar de ce nu  trebuie să răscolim trecutul? De când trecutul nostru recent este periculos pentru viitorul nostru? Că doar nu s-au scurs mii de ani de la jaful teritorial de după cel de-al doilea război mondial? Japonezii sunt prieteni cu ruşii, fac comerţ, colaborează cu ei, însă după fiecare propoziţie rostită de ruşi, ei repetă o singură întrebare: "Dar când ne daţi Kurilile? . În aceşti 15 ani  de după dezagregarea URSS, care dintre conducătorii tânărului  stat  R. Moldova a îndrăznit să-i întrebe pe ucraineni: „Dar când ne întoarceţi nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei?"? De ce respectiva întrebare n-a figurat şi nu figurează pe agenda Ministerului de Externe de la Chişinău e clar. Dar de ce nu figurează pe lista de revindecări a clasei politice anticomuniste? Ruşii din Crimeea nu se tem să răscolească trecutul şi acum adună semnături pentru a desprinde această regiune de Ucraina. Aţi văzut pe cineva  din elita noastră politică să strângă semnături pentru retrocedarea pământurilor noastre, dăruite de ruşi ucrainenilor? Pe ce ne bazăm când spunem că o Ucraină în frunte cu Iuşcenko ar fa mai favorabilă Republicii Moldova? Mă tem că lucrurile stau tocmai invers. O Ucraină naţionalistă va continua aceeaşi politică de anihilare a elementului românesc din teritoriile aflate sub ocupaţia ei. Pentru mine , ori Iuşcenko, ori... Şciucenko e tot un drac atâta timp cât noi nu vom pune pe tapet problemele ce ţin de interesul nostru naţional. De unde ştim cum vor întoarce-o ucrainenii lui Iuşcenco în problema Transnistriei? Să ne amintim cum au reacţionat ei împotriva ruşilor când venise vorba de limba ceea  de pământ din Marea Neagră. Sau cu câtă brutalitate acţionează ei împotriva României în cazul canalului Bâstroe de la gurile Dunării, ori în cazul Insulei Şerpilor. Sau cum ne-au luat pe degeaba făşia de pământ de la Palanca. Clasa politică ar  trebui să înţeleagă aceste lucruri când îi laudă pe „prooccidentalii" lui Iuşcenko şi să nu creadă că aceştia, venind la putere,  vor începe a înapoia tot ce au furat de la alţii - înainte de toate, de la noi".

           Constatăm, dar nu cu surprindere, că politologii ruşi şi ucraineni operează cu anumite principii şi argumente,  atunci când în discuţie se află situaţia din propriile ţări şi cu totul alte unităţi de măsură, atunci când se pronunţă în privinţa Transnistriei şi a planului de federalizare a Republicii Moldova. Rămâne de precizat care este adevărata poziţie a Kievului faţă de separatismul minorităţilor ucraineană şi rusă din Transnistria.  Şi dacă tot ne aflăm la capitolul prognozelor şi scenariilor geopolitice nu putem ignora faptul că  mulţi analişti ucraineni  se întreabă frecvent când oare se va destrăma Rusia? Când vor trece chinezii frontiera ca să inunde cu potenţialul lor demografic jumătate din Siberia şi Extremul Orient, când tătarii, başkirii, cecenii, daghestanii, inguşii, kalmâcii şi celelalte popoare din imperiul euro-asiatic, precum şi cazacii din Kuban, atât de dragi sufletului ucrainean, îşi vor edifica statele  lor independente? Să revină Moscalia (Moscovia Mare) la frontierele sale istorice, care să includă regiunile Moscova, Vladimir, Tula,  Tver, Smolensk, Kaluga, Iaroslavl etc. Aşa da, solidaritate panslavistă! Să moară vecinului...

Proiectul american

         Alegerile prezidenţiale în Ucraina au avut loc cu puţin înainte de alegerile prezidenţiale din SUA. Acest moment era favorabil.  Cu câteva săptămâni înainte de ziua alegerilor, acuzaţiile la adresa lui Bush precum că „a pierdut Ucraina" putea forţa mecanismele politice americane  să-l susţină efectiv pe Iuşcenko, în pofida divergenţilor dintre  republicani şi democraţi. La data de 24 august 2004 cheltuielile SUA legate de alegerile prezidenţiale din Ucraina  însumau 13 milioane 678 de mii de dolari. Oficialităţile americane consideră necesară intrarea Ucrainei în NATO şi îndeamnă ţările membre ale blocului să-i „întindă mâna". Aceasta, probabil, se referă  în primul rând la Polonia, partenerul tradiţional al Ucrainei. În principiu, integrarea euro-atlantică a constituit orientarea politică a conducerii ucrainene pe parcursul multor ani.         

         Adevărul este că nici Uniunea Europeană şi nici NATO nu aşteaptă pe nimeni cu braţele deschise. Europenii au problemele lor şi nu pot accepta uşor integrarea unei ţări cu o populaţie de circa 50 de milioane. Nu se ştie cum şi când va intra în UE Turcia, având deocamdată mai mulţi susţinători. Cât despre NATO, situaţia este şi mai complicată. Ucraina, fiind  un mare producător de armament, odată cu intrarea în Alianţă ar deveni un mare concurent al Franţei, Angliei şi SUA. Şi cum interesele financiare prevalează întotdeauna asupra celor geostrategice, Ucraina urmează să-şi sacrifice complexul militar-industrial pentru a fi primită în NATO. Un lucru puţin probabil în actuala conjunctură, când exportul de armament constituie un pilon de bază a comerţului exterior ucrainean.

          Rezultatul alegerilor prezidenţiale din Ucraina avea să decidă  şi destinele blocului GUUAM (Georgia-Ucraina-Uzbekistan-Azerbaijan-Moldova). A învins Victor Iuşcenko şi Kievul a devenit de facto  capitala acestui bloc regional. Rămâne de văzut dacă  organizaţia respectivă îşi va  consolida orientarea strategică proamericană  în cadrul căreia România şi Republica Moldova să-şi poată armoniza cu Ucraina interesele contradictorii legate de Gurile Dunării, Insula Şerpilor şi Transnistria.     

2006 -  anul  revanşei albastre?

       În  opinia experţilor de la Centrul de cercetări a relaţiilor corporative  din Kiev, anul 2005 a însemnat „o aprofundare a scindării politice, etnice şi confesionale a Ucrainei. În rezultatul  victoriei lui Victor Iuşcenko, delimitarea între regiunile portocalii şi cele albastre s-a conturat în mod pregnant".

         Noua conducere de la Kiev, în interpretarea analiştilor, ar fi ignorat în totalitate interesele  naţionale, confesionale şi culturale ale părţii rusofone şi rusofile a societăţii ucrainene. Un rol aparte în actuala criză   revine animozităţii din interiorul alianţei portocalii care a permis opoziţiei albastre să-şi regrupeze forţele,  pregătind  revanşa la alegerile  parlamentare din 2006.

        Ponderea celor două blocuri politice principale sunt  aproximativ egale  şi delimitate  în conformitate cu  opţiunile regionale, etnice şi confesionale ale electoratului. În ajunul alegerilor parlamentare problema livrărilor de gaze naturale din Rusia revine în prim plan. Unele publicaţii  ucrainene  consideră că Victor Iuşcenko ar putea  anunţa în mesajul de Anul Nou  o reducere a perioadei de pregătire pentru aderarea Ucrainei la NATO precum şi cererea  adresată Rusiei de aşi evacua urgent bazele militare maritime din Crimeea. Şi toate acestea drept răspuns la şantajul din partea Gazprom-ului şi  la ameninţările cu acte de  terorism pe teritoriul Ucrainei pe care le planifică, conform AMI „Novosti-Ucraina", serviciile  speciale ruseşti.

         În actuala situaţie  de criză, unica soluţie viabilă ar fi „compromisul politic şi constituirea   unei coaliţii portocalii-albastre la viitoarea guvernare". Deocamdată însă se amplifică radicalismul discursurilor preelectorale fapt care, conform  opiniei unor analişti politici  ucraineni, menţine pericolul   destrămării statului ucrainean.

Mircea Druc

 Publicat în „Tricolorul", 2004